Hazardul moral, agentul lobby-ului bancar. Programul fabricilor de bani

De ce n-ar putea imprumuta Banca Centrala statul fara dobanda, in loc sa dea bani bancilor pentru achizitia titlurilor de stat? De ce n-ar putea scuti bancile debitorii cu probleme de 50% din datorii in loc sa vanda creditele recuperatorilor cu 10-20%? Vom cauta raspunsurile la aceste intrebari privind de aproape modul in care functioneaza fabricile de bani.

Hazard moral! a fost pana acum raspunsul standard la intrebarile de mai sus. Cum sa se imprumute statul singur si fara dobanda, doar dobanda e garantia…responsabilitatii (cine isi asuma o dobanda ar fi mai disciplinat cum ar sugera niste voci din BNR)? Iar faptul ca bancile apar ca intermediari intre tiparul BNR si deficitul bugetar reprezinta garantia…cumpatarii (bancile au niste limite la achizitia certificatelor de trezorerie). Cum sa acorde bancile reduceri ale soldului imprumuturilor railor platnici doar asta i-ar incuraja si pe altii sa nu plateasca in speranta ca scenariul o sa se repete (faptul ca reducerea debitului/ratei ar putea fi proportionala cu reducerea veniturilor datornicilor fiind reversibila daca economia se simte mai bine, nici nu e luat in discutie)? Pana la urma unde este adevarul? Sa vedem mai intai care este rolul unei Banci Centrale.

Cheltuielile statului (salarii, pensii, sistemul de asigurari sociale, investitii, etc) sunt acoperite in principal din venituri (taxe si impozite, redevente, etc) iar pentru diferenta (deficitul) sunt emise titluri de stat ce sunt cumparate de banci (în principal) si alti investitori (fonduri de pensii, fonduri mutuale, companii care au surplus de cash, etc). Cei din urma folosesc bani economisiti, deci fondurile proprii. Bancile ce cumpara titluri de stat utilizeaza în principal banii oferiti de banca centrala (BNR) din care grosul împrumuturilor sunt acordate apoi statului. Principala curea de transmisie pentru fondurile generate de BNR o reprezinta licitatiile organizate de banca centrala pentru banci. In cadrul acestora, bancile comerciale primesc bani proaspat “tipariti”, creati “din nimic”, cu dobanda de politica monetara. Cu acesti bani bancile crediteaza economia reala (destul de putin in vremuri nesigure) si imprumuta statul (se achizitioneaza titluri de stat cu grosul sumelor oferite de BNR in momentele de “incetinire a creditarii”). Pentru a primi bani de la BNR băncile trebuie sa depuna in garantie titluri de stat si asta e motorul unui perpetum mobile veritabil (titurile de stat achizitionate sunt puse in garantie pentru cumpararea altora si tot asa). Dobanzile la titlurile de stat sunt de regula superioare dobanzii de politica monetară cu care bancile iau banii de la BNR, deci putem afirma ca băncile iau un soi de comision pentru plimbatul banilor intre BNR și Guvern. De ce nu isi fabrica Guvernul proprii sai bani in loc sa plateasca bancile pentru banii oferiti acestora de BNR, institutie de stat? In principal, pentru credibilitatea monedei. Teoretic, daca Guvernul si-ar tipari banii sai populatia ar deveni neincrezătoare in puterea monedei nationale (“daca tiparesc cu duiumul, mai ales in an electoral si leul se depreciaza?”), s-ar repezi sa schimbe leii in euro/dolari sau sa-i cheltuiasca cand vine salariul/ pensia si uite asa apare inflatia (exceptand ipoteza in care toate marile banci centrale fac simultan QE-uri). Guvernul castiga la randul sau din tiparul BNR, avand in vedere ca emiterea de bani (cu costuri zero) pentru care se percepe dobanda de politica monetara aduce profit BNR, profit care se traduce in dividende pentru stat, actionarul BNR (80% din veniturile nete merg la bugetul de stat, prin legea care reglementeaza functionarea bancii centrale).

Sa remarcam insa faptul ca existenta bancilor pe traseul imprumuturilor acordate de banca centrala Guvernului nu schimba in esenta valoarea datoriei publice. Acest fapt nu pare sa prezinte o mare importanta din moment ce nimeni nu se asteapta ca statul sa isi plateasca efectiv datoriile in loc sa le rostogoleasca indefinit. Observati ca in momentul in care ponderea datoriilor raportat la PIB ajunge prea mare, dobanzile ingheata la niveluri foarte joase, pentru perioada foarte lungi (vezi Japonia in ultimele decenii, SUA mai recent, probabil UE dupa terminarea actualului QE, etc). Explicatia e simpla, serviciul datoriei nu mai este sustenabil (cheltuielile cu dobanzile) iar Banca Centrala este obligata sa mentina dobanzile reduse pentru ca statul sa nu intre in colaps financiar. In mod evident, un stat foarte dator care isi pierde parghia politicii monetare (prin adoptarea altei monede) capata o pozitie deosebit de fragila in fata creditorilor (vezi Grecia si interminabilele politici de austeritate).

Sa mentionam ca la infiintarea sa din 1880, BNR era o institutie majoritar privata (statul detinea doar o treime din actiuni) ceea ce insemna ca grosul veniturilor din “fabricarea de bani din nimic” mergea la institutii bancare private, statul cotizand la bunastarea acestora prin achitarea dobanzilor aferente titlurilor de stat cumparate de banci cu banii imprumutati de BNR (principalul nu se returneaza de regula ci se “rostogoleste” prin alte imprumuturi). Ulterior, dupa nationalizarea de catre comunisti, statul a devenit unicul actionar al BNR Cel mai celebru exemplu din prezent de banca centrala cu actionari privati este Fed, banca SUA. In acest moment, actionarii BCE, banca centrala europeana sunt bancile centrale nationale ale statelor din uniunea monetara.

In concluzie, o banca centrala este un mecanism creat in principal pentru ca statul sa se poata imprumuta pe sine (in secundar de credite beneficiaza si economia reala, companiile si populatia) fara sa prabuseasca increderea in moneda nationala; in cazul fericit (banca centrala cu actionar statul) o parte din profiturile realizate din tipărirea de bani se intorc in bugetul public (prin dividende) iar in cazul nefericit, acestea revin actionarilor privati ai bancii centrale. Cand datoria publica creste prea repede, dobanzile sunt scazute de banca centrala si mentinute la acest nivel o perioada lunga, pentru a permite un serviciu decent al datoriei (practic, asta echivaleaza cu o apropiere de idealul imprumutului cu dobanda zero de la banca centrala). Sa mai remarcam ca prin privatizarea bancilor cu capital de stat autoritatile au renuntat la cea mai mare parte a tortului intermedierii refinantarilor statului (bonusul pe care bancile il primesc cand cumpara titluri de stat cu banii oferiti de banca centrala).

De ce e nevoie de recuperatorii de creante?

Sa vedem mai intai cum functioneaza fabricile private de bani. In general, perceptia publicului este ca bancile folosesc banii actionarilor sau banii atrasi de la deponenti pentru a da credite la dobanzi superioare celor la care ii atrag. O perceptie in general falsa-bancile se pot folosi si de banii din depozite, din imprumuturile acordate de actionari sau din imprumuturile primite de la bancile centrale pentru noi credite acordate clientilor dar de ce ar abuza de aceste surse daca au la dispozitie o sursa gratis de generare a cash-ului? Asta deoarece ca si bancile centrale, bancile comerciale au propriul mecanism prin care pot crea “bani din nimic”. Principiul este ca fiecare banca trebuie sa depuna la banca centrală un procent din sumele atrase pentru constituirea rezervelor minime obligatorii. In momentul in care o banca da un credit, aceasta genereaza automat un depozit in valoare egala cu cea a creditului. Cu alte cuvinte, in principal depozitele se fac din.. credite si nu creditele provin din depozite. Din acel depozit creat odata cu acordarea creditului banca respectiva va muta 14% (daca e vorba credit in valuta) sau 10% pentru lei la BNR ceea ce inseamna ca o banca trebuie sa dispuna in esenta doar de aceasta fractiune din imprumuturile oferite. Daca debitorul isi plateste disciplinat ratele, la scadenta imprumutului principalul dispare iar banca se alege cu dobanzile care reprezinta profitul sau. Daca apar sincope pe parcurs, banca trebuie sa faca provizioane sau chiar sa “stearga” (write off) acel imprumut din contabilitate ce devine pierderea sa.  Dintr-o creditare iresponsabila capitalul băncii poate fi afectat si falimentul (preluarea de catre o alta entitate sau de catre stat) bate la usă. Dar daca lucrurile merg bine si numarul restantierilor ramane rezonabil, bancile fac profit din activitatea lor de fabrici de bani. Cum Romania se pregateste sa intre in zona euro, unde rezervele minime obligatorii sunt de aproximativ 2%, bancile isi vor primi in curand si restul valutei blocate la BNR si aici avem explicatia lipsei lor de retinere in a credita in Romania la un moment dat desi RMO-urile erau mari pana in 2008 (40% la valuta). 

Revenind la creditele cu probleme si la recuperatori, existenta acestora este justificata oficial pentru ca debitorii sa nu se invete cu sportul incapacitatii de plata, mai mult sau mai putin simulata. Bancile prefera sa vanda cu mare discount creditele cu probleme recuperatorilor, uneori chiar si cu 80% in cazul creditelor de consum (scapa si de provizonare cu aceasta ocazie in unele situatii), in loc sa ofere debitorilor ocazia unei reduceri cu 30-40% a soldului imprumuturilor, pentru a le usura plata ratelor (se prefera insa rescadentari, care lungesc chinul acestora). Daca recuperatorii de creante functioneaza pe post de sperietoare pentru debitorii de buna credinta care se confrunta cu dificultati la plata ratelor, pentru banci nu a existat nimic similar, pana la aparitia unei legi a falimentului personal.