Cum funcționează fabricile de bani

Vorbim despre modul în care sunt creați "din nimic" banii de către băncile centrale și băncile comerciale, simplificând pe cât se poate. 

Banii statului. Cheltuielile statului (salarii, pensii, sistemul de asigurări sociale, investiții, etc) sunt acoperite în principal din venituri (taxe și impozite, redevențe, etc) iar pentru diferență (deficitul) sunt emise titluri de stat ce sunt cumpărate de bănci (în principal) și alți investitori (fonduri de pensii, fonduri mutuale, companii care au surplus de cash, etc). Cei din urmă folosesc bani economisiți, deci fondurile proprii. Băncile ce cumpără titluri de stat utilizează în principal banii oferiți de banca centrală (BNR) din care grosul împrumuturilor sunt acordate apoi statului .

Principală curea de transmisie pentru fondurile generate de BNR o reprezintă licitațiile organizate de banca centrală pentru bănci. În cadrul acestora, băncile comerciale primesc bani proaspăt “tipăriți”, creați “din nimic”, cu dobânda de politică monetară (2,75% în prezent-începutul lui ianuarie 2015). Cu acești bani băncile creditează economia reală (destul de puțin în vremuri nesigure precum cele traversate în prezent de lumea financiară) și împrumută statul (se achiziționează titluri de stat cu grosul sumelor oferite de BNR în momentele de “incetinire a creditării”).

Pentru a primi bani de la BNR băncile trebuie să depună în garanție titluri de stat și asta e motorul unui perpetum mobile veritabil (titurile de stat achiziționate sunt puse în garanție pentru cumpărarea altora și tot așa). Dobânzile la titlurile de stat sunt superioare dobânzii de politică monetară cu care băncile iau banii de la BNR, deci putem afirma că băncile iau un soi de comision pentru plimbatul banilor între BNR și Guvern.

De ce nu își fabrică Guvernul proprii săi bani în loc să plătească băncile pentru banii oferiți acestora de BNR, instituție de stat? În principal, pentru credibilitatea monedei. Dacă Guvernul și-ar tipări banii săi populația ar deveni neîncrezătoare în puterea monedei naționale (“dacă tipăresc cu duiumul, mai ales în an electoral si leul se depreciază?”), s-ar repezi să schimbe leii în euro/dolari sau să-i cheltuiască când vine salariul/ pensia și uite așa apare inflația. Guvernul câștigă la rândul sau din tiparul BNR, având în vedere că emiterea de bani (cu costuri zero) pentru care se percepe dobândă de politică monetară aduce profit BNR, profit care se traduce în dividende pentru stat, acționarul BNR (80% din veniturile nete merg la bugetul de stat, prin legea care reglementează funcționarea băncii centrale).

Să menționăm că la înființarea sa din 1880, BNR era o instituție majoritar privată (statul deținea doar o treime din acțiuni) ceea ce însemna că grosul veniturilor din “fabricarea de bani din nimic” mergea la instituții bancare private, statul cotizând la bunăstarea acestora prin achitarea dobânzilor aferente titlurilor de stat cumpărate de bănci cu banii împrumutați de BNR (principalul nu se returnează de regulă ci se “rostogolește” prin alte împrumuturi). Ulterior, după naționalizarea de către comuniști, statul a devenit unicul acționar al BNR Cel mai celebru exemplu din prezent de bancă centrală cu acționari privați este Fed, banca SUA. În acest moment, acționarii BCE, banca centrală europeană sunt băncile centrale naționale ale statelor din uniunea monetară.

În concluzie, o bancă centrală este un mecanism creat în principal pentru ca statul să se poată împrumuta pe sine (în secundar de credite beneficiază și economia reală, companiile și populația) fără să prabusească încrederea în moneda națională; în cazul fericit (bancă centrală cu acționar statul) o parte din profiturile realizate din tipărirea de bani se întorc în bugetul public (prin dividende) iar în cazul nefericit, acestea revin acționarilor privați ai băncii centrale. Prin lege, BNR nu poate cumpăra direct datorie a statului (titluri de stat) așa cum a făcut recent Fed prin programul de “quantitative easing”. 

Banii băncilor. În general, percepția publicului este că băncile folosesc banii acționarilor sau banii atrași de la deponenți pentru a da credite la dobânzi superioare celor la care îi atrag. O percepție în general falsă-băncile se pot folosi și de banii din depozite, din împrumuturile acordate de acționari sau din împrumuturile primite de la băncile centrale pentru noi credite acordate clienților dar de ce ar abuza de aceste surse dacă au la dispoziție o sursă gratis de generare a cash-ului?

Asta deoarece ca și băncile centrale, băncile comerciale au propriul mecanism prin care pot crea “bani din nimic”. Principiul este că fiecare bancă trebuie să depună la banca centrală un procent din sumele atrase pentru constituirea rezervelor minime obligatorii (14% pentru valută și 10% la lei în acest moment-02.01.2015). În momentul în care o bancă dă un credit, această virează banii într-un cont curent pe numele titularului și generează automat un depozit în valoare egală cu cea a creditului.

Deci debitorii au o postură dublă, simultan: creditați și deponenți. Cu alte cuvinte, în principal depozitele se fac din.. credite și nu creditele provin din depozite. Din acel depozit creat odată cu acordarea creditului banca respectivă va muta 14% (dacă e vorba credit în valută) sau 10% pentru lei la BNR ceea ce înseamnă că o bancă trebuie să dispună în esența doar de această fracțiune din împrumuturile oferite. Dacă debitorul își plătește disciplinat ratele, la scadența împrumutului principalul dispare iar banca se alege cu dobânzile care reprezintă profitul sau.

Dacă apar sincope pe parcurs, banca trebuie să facă provizioane sau chiar să “șteargă” (write off) acel împrumut din contabilitate ce devine pierderea sa.  Dintr-o creditare iresponsabila capitalul băncii poate fi afectat și falimentul (preluarea de către o altă entitate sau de către stat) bate la ușă. Dar dacă lucrurile merg bine și numărul restanțierilor rămâne rezonabil, băncile fac profit din activitatea lor de fabrici de bani. Cum România se pregătește să intre în zona euro, unde rezervele minime obligatorii sunt de 2%, băncile își vor primi în curând grosul valutei blocate la BNR și aici avem explicația lipsei lor de reținere în a credita în România la un moment dat deși RMO-urile erau mari până în 2008 (40% la valută). 

Ce ar mai fi de spus? Banii nu mai reprezintă o valoare în sine, cam de la renunțarea la convertibilitatea lor (vezi ruperea acordului Bretton Woods în 1971, când dolarul n-a mai fost convertibil în aur), ci doar un instrument pentru facilitarea schimburilor în economie ce poate fi generat “din nimic” de foarte multe entități. Pentru a profita cel mai bine de pe urma lor ideal ar fi să va folosiți economiile pentru a achiziționa active “reale” dar asta în perioadele în care costul banilor e mare (dobândă ilustrează prețul banilor) iar celelalte bunuri au prețuri atractive. Dacă faceți achiziții când dobânzile de politică monetară sunt scăzute, prețul celorlalte active e mare și riscați să cumpărați scump, pe final de ciclu economic și monetar. Atenție însă la “povestea” din spatele prețurilor, poate crea distorsiuni. În 2007 dobânda BNR era mai mare decât acum, la fel cea a Fed sau BCE și totuși în țară intrau bani speculativi, care ținteau în special spre bursă și piață imobiliară. “Povestea” din spatele lor? Aderarea la UE, alinierea prețurilor locale la cele din lumea “civilizată”, etc. Acum povestea a dispărut iar prețurile acestor active sunt mai mici decât în urmă cu 6 ani deși dobânzile de politică monetară sunt la minime istorice mai peste tot.