Cu cine (si pentru cat) face banking Hotnews? Update

Avocatul Piperea a castigat un proces colectiv pe clauze abuzive cu BCR. Hotararea este definitiva iar dobanda creditelor in euro pentru clientii reprezentati de Piperea ar urma sa adauge la Euribor marja intiala a bancii (aproximativ 1,5%) si nu nesimtirea de 7-8% practicata in baza Ordonantei 50/2010. Cum respectiva lege impunea ca dobanzile sa fie neaparat legate de un indice de referinta, BCR care folosise pana atunci o dobanda “interna” variabila dupa cum vroia muschii sai astfel incat clientii plateau si 10% la creditele in euro, s-a gandit atunci sa-si conserve profitul iar algoritmul impus clientilor in 2010 a fost Euribor plus 7-8%. Ei bine, recent (in septembrie) banca a venit la sentimente mai bune si propus clientilor o dobanda ceva mai mica (Euribor plus 4-5%), parca presimtind ca urmeaza sa piarda un proces important. Ei bine, Piperea a castigat procesul iar 207 dintre clientii care n-au cedat cantecelor de sirena ale bancii si flotarilor PR-istice de prin media, pot ajunge acum la costuri mult reduse, chiar si fata de oferta din campania “rate reduse”.

Si acum intru in subiect. Ia uitati ce minunatie de articol publica Hotnews ca sa calmeze spiritele si sa nu dea apa la moara si altor debitori sa se repeada cu procese impotriva bancii. Mai intai e expusa pe larg doar opinia uneia dintre parti. Avocata Diculescu Sova, reprezentanta BCR, vine sa anunte ca de fapt victoria debitorilor e a la Pyrrhus si ca vor trebui sa negocieze de fapt cu banca noul nivel de dobanda (iar la negociere probabil ca generoasa BCR le va oferi conditii identice cu cele din “rate reduse” daca sunt slabi de inger). Diculescu Sova incearca sa demonteze toate postarile entuziaste ale avocatului Piperea, iar profesionistul Hotnews se face ca uita sa ceara si opinia lui Piperea rezumandu-se sa preia doar un pasaj dintr-o postare a acestuia pe Facebook. Nu uita insa sa puna cateva cazmale la demolarea credibilitatii lui Piperea. Iata un citat:

“Conflictele dintre clienti si banci sunt o mina de aur pentru avocati. In acest moment exista peste 10.000 de asemenea procese, iar onorariile nu sunt deloc modeste. Potrivit unor surse din piata avocaturii, Piperea detine circa 30% din portofoliul clientilor nemultumiti.  De cealalta parte, nici bancile nu au gestionat eficient relatiile cu clientii, venind relativ tarziu cu oferte insuficient de transparent comunicate, mai ales ca avocatii recomandau tuturor clientilor sa respinga orice propunere pe motiv ca ar putea contine capcane. Pe scurt, bancile ar trebui sa devina mult mai transparente, sa-si educe angajatii proprii in a discuta cu un client care a intarziat cu plata, iar clientii ar trebuie sa stie ca odata ce ai luat un imprumut, acela va trebui returnat”. 
Mie greu sa adaug asta, dar textul servil fata de BCR e semnat chiar de Dan Popa, jurnalist care se remarcase pana acum cu o pozitie mai degraba echilibrata in relatia clienti-banci. Dar, cand interesul nation..pardon, bancar o cere....ce sa-i faci, raspunzi in pozitie de drepti. Pariul meu e ca Dan Popa va parca in final in BNR, locul unde se premiaza serviciile facute prin presa, atitudinea “echilibrata” (citeste absolut necritica) sau demolarea criticilor institutiei. Un loc caldut, pe masura celui castigat recent de Ionut Balan.

Hotnews este un site deci poate fi updatat rapid; iata insa o noua postare relevanta a avocatului Piperea pe Facebook ce completeaza declaratiile avocatei BCR care n-a mai ajuns insa si in articolul HN.

“CCJ a declarat nula clauza de DRV si a obligat BCR sa emita un grafic de rambursare care sa contina dobinda corecta, ne-abuziva, adica euribor + 1,5%. Exista unele contracte care au marja 0. Mai clar decit atit nu se poate. Intelege asta si un elev de clasa a saptea care face la scoala o ora de educatie civica pe saptamina. Nici vorba de vreo idee de negociere. Ideea e un delir al cuiva care nu intelege ce i se intimpla.  De fapt, negocierea este ceea ce si-ar dori acum, la spartul tirgului, BCR. Si Alfred Rosenberg isi oferea oficiile la finalul razboiului. Si el a fost refuzat de invingatori. A urmat Nurnbergul. Si, oricum, de ce ar accepta cineva sa renunte la 40 milioane lei cu titlu de restituire plata nedatorata (plus dobinzi care vir dubla suma, plus daune morale care vor dubla suma dublata) si la o reducere cu 70% a costurilor in schimbul unei penibile reduceri a soldului cu 20% "asezonata" cu renuntarea la orice alte pretentii? Si asta in favoarea celei mai recalcitrante si arogante dintre bancile recalcitrante si arogante?”

Ce urmeaza? Piperea va fi, previzibil, atacat acum cu multa imaginatie pentru ca a inceput sa fluiere cam tare in parohia BNR. Va fi facut hoitar, profitor, speculant, procesoman. I se vor gasi dosare in care a a aparat, poate, personaje cu moralitate indoielnica. Baietii au retea extinsa si sunt bine informati. Corifeii BNR de prin presa ii vor pune lupa pe scamele de pe rever sub diferite pretexte-si vor ponta atat afiliatii, cat si neafiliatii (ii astept pe Guran, Hostiuc, Oanta, Mandruta, etc) sau se va incerca sa fie macar..eclipsat, asa cum s-a intentionat la un moment dat sa se formeze o asociatie care sa duca o parte a clientilor nemultumiti (AURSF, condusa de Alin Iacob) cat mai departe de Piperea.

Update. Un text complet care surprinde foarte bine mersul "negocierilor" BCR-clientii din proces a publicat tot Dan Popa pe Hotnews pe 26 octombrie. Vezi aici. Cu aceasta ocazie  declar public ca textul incriminat mai sus este posibil sa fi scapat dezechilibrat din ratiuni ce tin de bucataria jurnalistica (reactie in criza de timp, lipsa unor pozitii ale tuturor partilor din cauze obiective) iar eu sa-i fi facut un proces nejustificat de intentie lui Dan Popa caruia ii prezint pe aceasta cale scuzele mele. Asta nu-i scuza insa lui Dan Popa suturile si insinuarile la adresa avocatului Piperea, iar aici n-am de ce sa-mi mai cer scuze.

“Dacă e gratis, tu eşti marfa”

Să vedem în ce zone de retail se verifică acest slogan, mai ales că românii par ahtiaţi după tot ce este gratis sau măcar bine redus

Cel mai frecvent primim un telefon gratis când ne facem un abonament de telefonie mobilă. Preţul este apoi plătit cu suprapreţ în cei doi ani în care se derulează contractul încheiat iar în majoritatea cazurilor este mai ieftin să-ţi iei singur telefonul şi să plăteşti apoi un abonament cu valoarea mai mică, decât să te bucuri de cadoul providerilor.

Primim apoi gratis tot soiul de rapoarte de analiză, broşuri on-line, etc. Preţul real pentru acestea este înscrierea pe site şi în baza de date a autorului şi spamul generos de după (reţeaua de “afliati” aduce uneori profituri bunicele).

Băncile ne ofereau la un moment dat perioade de graţie cu dobânzi zero, urmate invariabil de costuri piperate la credite. Dobânda zero contribuia însă la lărgirea bazei de selecţie (numărul celor care se calificau la un împrumut creştea artificial prin calcularea unui raport subevaluat rată/venituri).

Prin hipermarketuri avem campaniile “două la preţ de unul”. Rezultă că se oferă ceva gratis, dar dacă împărţim la doi preţul întreg reiese că acesta fusese anterior  majorat forţat în mare parte din cazuri.

“Cine îşi face ochelarii la noi primeşte gratis ramele”. O altă gratuitate mascată în costul ulterior. În acest caz, preţul lentilelor va fi suficient de mare încât să includă şi preţul ramelor.

Pe scurt, deşi există mai multe variaţiuni, gratuităţile fie maschează un cost real ce urmează să fie suportat ulterior, fie presupun un anumit disconfort ca plată pentru serviciul oferit (spam, sondaje, etc), ori reprezintă doar o altă denumire pentru discount (“două la preţ de unul”).

De ce sunt discriminați debitorii în euro?

Mai multe bănci au acordat înlesniri datornicilor în CHF, o asociație de protecție a consumatorilor a încercat o negociere colectivă cu băncile în numele acestora, sunt proiecte legislative ce-i vizează direct...Cu ce se deosebesc însă datornicii în franci de cei în euro?

Pe scurt vorbind, deprecierea mai mare a leului față de franc și statul de monedă mai putin circulată ca euro a acestuia, dublate de strategia mai agresivă de acordare a împrumuturilor în franci au contribuit la postura de victime pe care debitorii în franci și-o arogă acum, spre deosebire de datornicii în euro care par mai resemnați cu creșterea ratelor și n-au cerut tratament special. E justificată însă această diferență de abordare? Adevărat, de la minimele din 2007, cursul franc/leu s-a dublat în vreme ce euro s-a scumpit cu numai 50%. Asta n-are prea mare importantă însă pentru un datornic în euro care întinsese coarda raportului rată/venituri până la 70%, maximul permis de normele de creditare relaxate “oportun” de BNR chiar în 2007, și care s-a trezit între timp cu veniturile diminuate de criză (bonusuri, sporuri mai mici). Numărul debitorilor cu mari probleme la rambursarea împrumuturilor în euro îl depășește oricum pe cel în franci, în ciuda devalorizării mai mari a leului față de franc, având în vedere că cele mai mult împrumuturi s-au acordat în România în moneda unică europeană. Francul n-ar trebui considerat de asemenea monedă “exotica”, având în vedere statutul său la nivel global (doar nu s-au dat împrumuturi în bahtul tailandez), se poate afirmă cel mult că francul este mult mai volatil decât euro sau dolarul în momente de criză economică dar asta nu face din debitorii în franci victime, poate doar unele ale propriei ignoranțe. Iar în ceea ce privește strategia mai agresivă a principalelor bănci care au acordat credite în franci în România (Volksbank, Banca Românească, Piraeus, Raiffeisen, OTP), asta n-a depășit totuși agresivitatea creditelor cu buletinul (împrumuturile sunt în acest caz în lei) care făcuse ravagii anterior. 

O distincție importantă

Problema în cazul debitorilor în franci, precum și în cazul celor care s-au îndatorat în euro, o reprezintă faptul că aceștia n-au împărțit povara deprecierii cu banca, indiferent de mărimea acesteia. Dacă mâine Banca Centrală a Elveției ar lua decizia să ducă dobânzile puternic în teritoriu negativ pentru a deprecia francul ajutând exportatorii locali iar leul ar crește neașteptat față de franc, băncile romanesti ar putea cere atunci în justiție să se anuleze toate hotărârile care le obligau să facă conversii CHF-leu la cursuri apropiate de cel din momentul acordării, nu? Până la urmă, filosofia oricărei conversii n-ar trebui să se bazeze pe deprecierea de moment a leului față de valuta în care s-a acordat împrumutul ci pe alegerea unui algoritm prin care băncile să împartă permanent povara deprecierii. O măsură necesară având în vedere că băncile nu dispun în momentul acordării de întreaga sumă ce va deveni soldul împrumutului ci doar de o fracțiune din aceasta, proporțională cu procentul pe care îl reprezintă rezervele minime obligatorii impuse de BNR în acel moment, dar beneficiază de dobânzile și returnarea principalului ca și cum ar fi avut 100% din valoarea creditului acordat.  Ne referim aici la proiectul legislativ inițiat în primăvară de Ministerul Finanțelor ce prevedea o conversie a creditelor din valută în lei, cu un discount de 15% oferit de bănci și o garantare în proporție de 50% de către stat a împrumuturilor astfel convertite, de această lege urmând să benefcieze însă doar cei îndatorați în valute care s-au depreciat cu minim 50% față de leu. Cu alte cuvinte, cine s-a împrumutat în euro în vala lui 2007 s-ar încadra, cine a făcut-o la începutul lui 2008, nu. Un proiect legislativ mai echitabil, în opinia noastră, ar urmări ca băncile să fie obligate să taie gradual dobânzile și comisioanele începând de la un anumit procent de depreciere a leului fată de valuta creditului, ajungând chiar sa nu mai încaseze nimic în afară de rambursarea eșalonată a principalului dacă deprecierea sare de o anumită valoare (să spunem 50% din momentul acordării împrumutului, ca in proiectul MF). O asemenea lege ar împarți echitabil povara rambursării între debitori și bănci și ar reprezenta o adevărată gură de oxigen pentru primii, având în vedere că băncile percep în acest moment marje de profit de 8-9% la creditele în CHF (dobânda =Libor plus marja băncii). 

Ce facilități au primit până acum debitorii în franci

Bancpost a propus clienților cu împrumuturi garantate cu ipotecă conversia din franci în lei, la cursul din ziua conversiei, iar la soldul rezultat va aplica o dobândă de numai 1,5%, fixă timp de trei ani. Reprezentanții Bancpost susțin că rata lunară va scădea, în medie, cu 30% în perioada de trei ani de dobândă fixă. „După această perioadă se va aplica o dobândă individualizată variabilă, compusă din marja fixă și indicele ROBOR la 3 luni”. O conversie din CHF în lei sau euro a oferit și Banca Transilvania pentru clienții preluați de la Volksbank. Oferta, care a expirat în iulie, presupunea returnarea retroactivă a comisionului de risc încasat de bancă, conversia rezultată presupunând o diminuare  a soldului împrumutului  cu 22%.  Peste 14.000 din cei 18.000 de debitori  franci ar fi acceptat oferta,  potrivit unui comunicat  Băncii Transilvania din 23 iulie. 

Iluzia voucherelor cadou

Citește cum ocazia de a primi un voucher cadou de 50 de lei la cumpărături de minim 200 de lei se metamorfozează într-un bonus de numai 10% din achizițiile in valoare de 500 de lei. Fiecare campanie cu voucher inclus e posibil să aibe și mici capcane. Iată un exemplu. La împlinirea unui an de comenzi on-line prin eMag, lantul Mega Image oferă un voucher cadou în valoare de 50 de lei pentru cumpărături din magazin comandate on-line în perioada 1-31 octombrie în valoare de minim 200 de lei. Voucherul se va primi pe mail, după livrarea și recepționarea comenzii, și este valabil în perioada 1-15 noiembrie pentru cumpărături comandate on-line în valoare de minim 200 de lei. Asadar, pentru a te alege cu un câștig în produse de 50 de lei, trebuie să cumperi de minim 400 de lei.

Asta nu este tot însă. Citind regulamentul Mega Image privind livrările, observăm că există un cost de 20 lei la comenzi mai mici de 250 de lei, peste fiind gratuit. Cu alte cuvinte, pentru a te alege cu 50 de lei va trebui să comanzi de 500 de lei (250+250 de lei, altfel plătești costuri de livrare de 40 de lei și nu mai e nicio afacere). Oferta cu voucher gratuit de 50 de lei sună bine la prima vedere dar câți ar mai fi la fel de încântați dacă ar auzi traducerea sa (la cumpărături de 500 de lei ai reducere aniversară de 10%)?

De ținut cont și de specificul hipermarketului, unul cu profil mai mult alimentar, nu e chiar atât de ușor să stochezi produsele cumpărate în exces....Ca să nu mai pomenim de faptul că luați de valul promoției, destui ar putea să comande produse de numai 200 de lei, cu ochii la voucherul cadou, fără să observe că au luat și taxa de transport de 20 de lei în coș...

Avantajele conturilor online la utilități

Un cont online îți oferă șansa plăților cu cardul, transmiterii indexului de consum și chiar a raționalizării cheltuielilor în anumite contexte. Poți aștepta cuminte lună de lună factura în cutia poștală și pe băiatul care citește contorul odată la 3 luni, cu emoții de ficare dată când întârzie, sau poți alege varianta conturilor online ( te înregistrezi, cu adresa de mail și o parolă, pe site-ul furnizorului ), de unde poți descărca singur facturile imediat după emiterea lor. Apoi le poți plăti cu cardul de debit și scutești și un drum la bancă.Un alt avantaj este că îți vei putea introduce indexul consumului fără să mai aștepți cititorul de contoar de la furnizorul de utilități. Aici sistemul lasă loc chiar de raționalizări din partea consumatorului. Astfel, dacă ști că într-o lună ești mai strâmtorat cu banii, poți introduce un indice mai mic, urmând ca la luna următoare să faci citirea la zi și să plătești “restanța”.Contul online la furnizorii de gaz, apă, energie electrică, 3 P (cablu/telefon fix/internet) îți oferă de asemenea informații utile privind istoricul de consum, deci vei putea să îți dai seama când se întâmplă ceva anormal (creșterea consumului de apă în mod nejustificat poate arăta o fisură pe traseu dacă stai la curte de exemplu).

Banii Tăi Expo-Cronica unui eșec anunțat

Defazarea față de perpectivele pieței pe termen scurt, lipsa unei targetări a evenimentului, orele de desfășurare inaccesibile corporatistului mediu au generat o audiență ridicolă pentru manifestarea “BVB and friends”. Ne mai miră?

Bursa este locul de joacă al speculatorilor și investitorilor pe termen mai lung. Cui se adresează Banii Tăi Expo, căreia dintre cele două categorii? Dacă erau vizați în principal speculatorii-în paranteză fie spus o cauză cam moartă pentru BVB având în vedere lipsa de lichiditate și comisioanele mari ale brokerilor-atunci mă așteptam la lansarea unor noi intrumente dedicate. Opțiuni de pildă sau niște tranzacții fără costuri ori măcar ceva instrumente noi de hedging sau arbitraj. Mă rog, nu insist aici, pe bursele mature există un cu totul alt arsenal pentru speculatori iar cine vrea speculații are tot soiul de platforme ale marilor brokeri internaționali și nu mai pierde vremea cu BVB. Dacă însă conducerea bursei autohtone țintea spre investitorii de cursă lungă, atunci evenimentul trebuia să aibe în spate măcar o listare iminentă, o perioadă de ascensiune viguroasă a cotațiilor traversată recent, ceva avantaje fiscale de ultimă oră de comunicat. Or, ce avem în prezent? Cotații leșinate, în așteptarea mutărilor Fed și veștilor noi dinspre economia chineză sau Ucraina/Siria (avem sau nu conflict global?). Un cod fiscal care a amânat reducerea impozitului pe dividende din 2016 dar n-a uitat de introducerea contribuțiilor de sănătate. Nicio listare notabilă în perspectivă dar ceva scandaluri în derulare (Chronos, Harinvest). Banii Tăi Expo reușește să egaleze în acest context contra-performanța campaniei de promovare a bursei de la începutul anului 2008. Pauzele publicitare pe TV erau invadate atunci de cei doi amatori de tenis ce vorbeau despre ce cool este să ai banii la BVB taman când piețele externe începeau prăbușirea iar SIF-urile, acțiuni populare la acea vreme, urmau să se corecteze cu 80%. Acum, când prudența este cuvântul de ordine pe plan extern, BVB s-a gândit să câștige carne proaspătă pentru piața locală, exact la timp pentru ca respectivii investitorii să nu mai vrea să audă curând de bursă cum au făcut-o și cei aduși cu arcanul promo-urilor în 2008. Altfel, pe cine încearcă să mobilizeze BVB la eveniment între orele 10-18? Pe elevii care ies de la cursuri cu bunicii din dotare? N-au aflat experții din blocul Modern că publicul lor țintă, corporatistul mediu, abia pe la ora 17,30 termină cu jobul?

In altă ordine de idei, faptul tragic pentru BVB este că volumele de tranzacționare au scăzut în ultima vreme exact pe fondul reducerii în paralel a dobânzilor bancare. Iar dacă nici când dobânzile scad piața nu se dezmorteste chiar este o problemă serioasă acolo. Bursa locală de acțiuni riscă să moară lent dacă eforturile inteligente de promovare nu sunt conjugate cu cele de formare și educare a investitorilor. Evenimentele gen Banii Tăi Expo nu reușesc decât să aducă ceva vizibilitate bursei iar efectul dipare apoi în lipsa unor ancore mai puternice de marketing. Am fost sunat de nenumărate ori de soiul de așa-zisi brokeri cu propunerea unor pariuri tentante pe Forex dar nimeni nu m-a sunat vreodată de la o casă locală de brokeraj când a fost cu adevărat marfă de vândut în galantarele BVB (Romgaz, Transgaz, Transelectrica, etc). Educația financiară este o disciplină care ar trebui să fie obligatorie în sistemul de învățământ dar nici BVB nici BNR nu par dispuse să se bată pentru asta, spălându-se pe cap cu cele câteva opționale introduse recent. Iar dincolo de materia împachetată deja arid în suporturile de curs, profesorii care le predau sunt tot dintre dăscălii vechi ce încearcă să-și rotunjească veniturile de bază, absolvenți în fugă ai unor cursuri de formare, și care mai mult plictisesc decât trezesc interesul. La cum merg lucrurile acum, cine stinge ultimul lumina la BVB să încerce măcar să nu-l uite pe domnul Sobolevski în cuier.

Scandalul VW și viciile societății de consum

Mitul seriozității germane s-a făcut țăndări din coliziunea cu dorința acționarilor Volkswagen de a vedea mereu profituri în creștere. Dar poate exista armonie între acționari și consumatori într-o economie corporatistă?

După cazul VW auzim tot mai des că viciile ascunse abil n-ar fi o excepție în industria auto, ba că nici consumul electric al televizoarelor n-ar fi chiar atât de apropiat de eficiența energetică clamată de producători. Ne miră? Când sancțiunile aplicate marilor companii prinse cu mâța în sac abia se apropie de profitul lor anual, de ce n-ar încerca să repete figura? Cât timp cei care fraudează, companiile care înșală încrederea consumatorilor și testele autorităților de supraveghere, pot continua să activeze în piața liberă pe care tocmai au distorsionat-o, de ce am avea un mediu economic dominat de onestitate și respect pentru consumatori? Vorbesc de un respect tradus prin calitatea produselor, nu prin formulele de politețe însușite după training intensiv de departamentele de relații cu clienții.

Schemele de ocolire a vigilenței supraveghetorilor și legislația blândă cu firmele fraudatoare (vezi cât de ușor scapă băncile care manipulează piața) nu reprezintă decât consecințele unui viciu de sistem. Problema, într-o economie în care majoritatea actorilor principali sunt companii listate la bursă, este că acționarii acestora nu vor tolera scăderi ale profitului și dividende mai mici. Pentru ca valoarea activelor acţionarilor să nu scadă, iar managerii să-și ia bonusurile promise și să-și păstreze fotoliile, aceştia trebuie să aibă mereu rezultate în creștere, fie inovând (cazuri rare), fie mărind eficiența (deci reducând costurile, inclusiv tăind din schema de personal), fie fraudând. 

Iar consumatorii se uită la toată această încleștare pentru profit și cote de piață și se bucură că prețurile scad ca efect al concurenței. Da, prețurile scad, dar... cu ce preț? Să ne uităm la nivel micro, la micii producători lăsați la mâna hipermarketurilor. Marile lanțuri le impun marje minuscule de profit pentru a-și atrage propriii clienți cu preţuri mici, asta după ce au acceptat tot soiul de taxe împovărătoare - de raft, de pliant, de poziționare în locul mai luminos, în calea clientului, sub panourile cu reduceri etc., etc. Ce vor face producătorii? Vor merge în pierdere sau, în cazul fericit, vor accepta să-și amortizeze suma investită în sute de ani? Ori vor încerca, la rândul lor, să fenteze clienții hipermarketurilor oferind produsul cel mai slab calitativ, dar care mai păstrează urme vagi ale calităților și proprietăților invocate pe etichetă? Cei mai mulţi aleg varianta B. Cum protecția consumatorilor se ocupă mai mult de neîndeplinirea unor condiții asumate prin contract decât să vegheze dacă se respectă standardele de calitate și rețetele originale, riscurile sunt minime.

*articol publicat in ziarul Puterea

BCR arată miza reală a ieftinirii creditelor vechi: renunțarea la procese

In momentul în care banca lansa programul de scădere a ratelor pentru clienții vechi, la începutul lunii, oficialii săi dădeau asigurări că nu e nicio legătură cu procesele demarate în justiție de către debitori. “Clienții au libertatea să facă ce vor dacă au demarat deja un proces în justiție, acceptarea ofertei noastre nu îi condiționează în niciun fel, pot continua dacă vor procesele, oferta noastră este independentă de demersurile lor anterioare, dorim doar să venim în întâmpinarea nevoilor acestora” răspundea unei întrebări vizând clienții cu procese împotriva băncii Dana Demetrian, vicepreședinte executiv Retail și Private Banking în BCR. Banca își propunea, cel puțin la nivel declarativ, pentru uzul jurnaliștilor, să ajungă la un echilibru între interesele sale de afaceri și cele ale clienților renunțând la venituri de 200 milioane euro din partea celor 50.000 de debitori cărora li se adresa oferta cu reducerea ratelor în medie cu 20% (până în prezent peste 7.000 dintre aceștia acceptaseră oferta).

Ei bine, între realitatea frumoasă din conferințele de presă și cea mai dură, din teren, există mereu diferențe. Declarații ulterioare ale oficialilor băncii arată că nici vorbă ca oferta să poată fi accesată și de clienții care au deschise acțiuni în justiție împotriva BCR, cine vrea să se judece nu pupă reducerea ratelor.  "Nu mai vrem litigii. Nu acceptăm ca cei care semnează oferta noastră să mai aibă în continuare procese în justiție. Cei care au acțiuni în instantă, dacă doresc să beneficieze de program, trebuie să renunțe la litigii. Oamenii care au acceptat oferta au făcut acest lucru. Vrem să închidem litigiile și să avem o relație normală cu clienții, or o relație normală nu inseamnă să-ți dai în judecată contrapartida" declara însă joi pentru ziarul Bursa Alexandru Berea, director executiv al Direcției Juridice din BCR. De ce vor băncile să dispară procesele cu clienții? In România bula creditului s-a făcut pe marje mari de profit din partea băncilor (la indicii de referință, Euribor, Robor, Libor s-au adăugat procente de 7-10% chiar și pentru cei cu ipotecare) și pe concesii minimale la negocierile cu clienții. Din acest motiv predomină contractele-tip iar orice victorie în justiție a unui client în mod individual, a unei asociații a debitorilor nemulțumiți sau chiar a unei asociații de protecție a consumatorilor poate obliga banca să rectifice ulterior toate contractele de același fel aducând deci o ieftinire a condițiilor inițiale de acordare a împrumuturilor și pentru cei ce nu demaraseră procese. In plus, există destule decizii acordate în favoarea debitorilor în franci și care obligă finanțatorul să revină la cursul de schimb leu-franc elvețian din momementul acordării sau la acesta plus o primă de câteva procente, trend care poate viza la un moment dat și creditele în euro (de pe vârful bulei creditului, moneda euro s-a apreciat cu aproximativ 50% față de leu) chiar dacă amplitudinea deprecierii leului a fost mai mică decat cea leu-CHF.

(Auto)plagiatul a ajuns și în curtea BNR

E ok să publici un articol tehnic pe Opinii BNR în septembrie, din papucii de angajat al instituției, după ce ai tratat aceași subiect pe cursdeguvernare.ro, în august, din postura de analist independent și l-ai semnat cu pseudonim?  Cazul semnalat de analistul Florin Câțu ridică câteva semne de întrebare privind modul în care mai mulți angajați ai instituției aleg să facă “presa independenta” apărând însă pozițiile BNR. 

Cazul a fost semnalat miercuri pe blogul analistului independent Florin Câțu care-l asezonează cu linkurile de rigoare. Titlul celor două articole este identic (“Un indicator care ne spune multe despre potențialul de creștere pe viitor al României-la cel mai mic nivel din ultimii zece ani”) dar semnăturile diferă. Pe cursdeguvernare.ro analizează independentul Marin Pană, pe Opinii BNR își dă cu părerea Dan Cristian Palangean, fost ziarist dar în prezent angajat al BNR-ului. E cusher ca angajați ai instituției să pozeze în formatori de opinie...economică, sub pseudonim? Dar sub semnătura reală dar fără o asumare a funcției din BNR și  răspândind punctul de vedere al instituției în publicații media? Intrebările își au rostul de vreme ce Cristian Palangean nu este singurul vector “discret” de opinie prezent în mass-media din partea instituției. Un al caz este angajatul departamentului de comunicare, Daniel Oanță, tot fost jurnalist, care scrie pe Vox Publica articole care apără direct sau mai voalat poziția BNR, fără să se precizeze nicăieri pe respectiva platformă că e vorba de opinia unui angajat al Băncii Centrale și nu de un comentator independent (poate dacă facem abstracție de costumul de culoare neagră în care pozează și care poate reprezenta, prin sobrietate, un indiciu pentru avizați). Mai mult, autobiografia domnului Oanță de pe Voxpublica (intitulată “ziarist și un pic economist”) se oprește cu enumerările de poziții de prin presă în 2009, probabil anul în care Daniel Oanță a făcut joncțiunea cu BNR-ul. 

Pune cineva pumnul în gură vocilor BNR?

Unii se pot întreba ce este în neregulă ca angajați ai BNR să publice opinii personale prin alte părți-creația blogului Opinii BNR fiind de dată recentă și implicit cu audiența ceva mai redusă-de ce nu-și pot da cu părerea ca orice blogger independent? Lăsând la o parte cazul de autoplagiat de la începutul articolului la care, sperăm,  n-ar mai trebui explicat ce este în neregulă, problema se pune si în cazul folosirii numelor reale dar fără a se preciza poziția respectivului (Oanță). N-ar fi mai onest că fiecare angajat al BNR în care se trezesc aptitudinile de ziarist să își asume onest apartenența? In acest mod fiecare cititor la care ajung opiniile respectivilor ar lua acest detaliu în calcul când își formează o părere asupra chestiunii în cauză cantariind argumentele aruncate în discuție din toate părțile. Să recunoaștem că apartenența autorului e de natură să determine cititorul să fie mai atent la modul în care acesta își construiește demonstrația. Este amuzant în acest context cum Daniel Oanță folosește platforma Vox Publica pentru a polemiza chiar cu Florin Catu (vezi “Cum e cu interdependența de politici mai pe înțelesul domnului Catu”) fără a preciza poziția sa în cadrul BNR deși îl critică pe Câțu pentru luări de poziție împotriva instituției (“cvasitotalitatea intervențiilor sale pe teme macroeconomice conțin același „driver” , repectiv un atac la adresa credibilității BNR respectiv asupra reputației conducerii sale”). Spuneam asta deoarece există și angajați ai BNR adevărat, cu nume ceva mai sonore, care publică transparent analize prin diferite vehicole media-vezi articolele economistului-șef Valentin Lazea sau ale consilerului Guvernatorului Isărescu, Lucian Croitoru de pe Contributors.ro, ori Cursdeguvernare.ro ca să nu mai vorbim de prolificul consilier Adrian Vasilescu.  Discutând cu acesta despre opiniile din media ale angajaților BNR, neasumate în acest sens, părerea sa a fost că “este o practică jurnalistică ca doar persoanele mai puțin cunoscute publicului să explice pe scurt în debutul articolului postura în care se află” (se deduce de aici că editorialistii BNR au destulă notorietate pentru a nu o mai face) și că “există alte cazuri, inclusiv la Banca Angliei, unde angajații publică opinii care nu angajează nicicum instituția” (noi presupunem însă că in acest caz menționează explicit acest lucru)

Sincronizări strategice

Interesant de remarcat,mai toate vocile BNR de prin media, se sincronizează destul de bine când vine vorba de subiecte sensibile. Vezi cazul crizei creditelor în franci, când opinia publică sau partea sa direct interesată în soluționarea problemei debitorilor după modelul altor state europene (Croația a decis de pildă conversia împrumuturilor la cursul “istoric”, din momentul acordării) presa BNR să forțeze băncile să adopte soluții similare iar mai mulți analiști arondați instituției s-au repezit să contraatace. Daniel Oanță îi acuza atunci de pildă pe cei de la Ziarul Financiar, ce luaseră partea debitorilor într-un editorial subliniind ceva responsabilități ale BNR-ului față de situația acestora, că sunt un soi de agenți ai avocatului Piperea și că ar avea la rândul lor credite în franci. Criza referendumului din Grecia, un nou episod al Grexitului, a reprezentat un caz similar de implicare sincronizată a editorialistilor BNR la fel ca recentele dezbateri pe marginea adoptării modificărilor la codul fiscal, cu BNR-ul polemizând energic cu Guvernul. 

*articol publicat in ziarul Puterea

Se pot prăbuși bursele și economia ca în 2009?

Incetintirea economiei chineze, motor al cererii la nivel global, or creșterea dobânzilor în Statele Unite, atrăgând o scumpire generală a finanțărilor, sunt motive care îngrijorează bursele. Iar când bursele tușesc, economia poate face febră. Se mai poate repeta însă panica post-Lehman Brothers?

August a fost o lună de corecții pentru piețele de capital alimentate de pasa proastă a burselor chineze. Dar cotațiile în scădere ale materiilor prime denotă faptul că încetinirea viitoare a economiei chineze este deja inclusă în prețuri. Până la urmă, intervențiile autorităților (am avut inclusiv sancțiuni pentru “speculatori”) au temperat declinul în China iar în Statele Unite, Fed (Banca Centrala) a amânat încă o dată creșterea dobânzilor astfel încât în septembrie am avut ceva recuperări timide ale piețelor de acțiuni. Majorarea dobânzii de politică monetară în SUA ar echivala cu o scumpire generală a finanțărilor, având în vedere că foarte mulți au ales împrumuturile denominate în dolari în ultima vreme datorită dobânzilor modice. Iar mișcarea Fed va fi urmată în mod previzibil de BCE, după un anumit interval. Cum scumpirea finanțărilor reduce marjele de profit ale companiilor, orice creștere a dobânzilor e primită cu scăderi de marile burse iar asta dă frisoane politicienilor, mai ales în economiile în care piețele de capital sunt bine dezvoltate. 

Relația corecții bursiere-recesiune

De ce se tem autoritățile de corecțiile burselor?  Orice scădere a cotațiilor acțiunilor e primită de investitori cu nemulțumire și urmează implacabil cereri adresate managementului companiilor de creștere a profitului pentru ca prin dividende mai generoase să se stopeze sau măcar atenueze scăderea acțiunilor. Si cum se poate obține mai mult profit care să fie oferit ca dividende în condițiile în care dobânzile cresc? Reducând foarte mult costurile iar asta echivalează cu cheltuieli mai mici cu salariile, promovarea, etc. Fondul mai mic de salarii înseamnă însă șomaj și cerere mai redusă în economie și iată că avem explicația recesiunilor ce urmează unei scăderi mai de durată a burselor. Poate și din acest motiv “eminențele cenușii” ce veghează la buna funcționare a piețelor nu permit declinuri de durată, ci preferă corecțiile agresive dar relativ scurte ca întindere în timp (în perioada crizei bursele au picat din 2008 până în martie 2009 și apoi au început urcarea în timp ce economiile importante și-au revenit treptat din 2010-2011 iar România abia din 2012). Vezi aici reducerile agresive de dobândă ce au urmat falimentului Lehman Brothers din SUA. Asta pentru că orice declin burseir care se prelungește e catastrofal pentru piețele muncii în țările unde majoritatea companiilor importante sunt listate.

Vom mai avea un caz Lehman cu prăbușirea aferentă a piețelor?

Falimentul Lehman Brothers a reprezentat apogeul crizei subprime. Marile bănci americane pariaseră pe o sumedenie de produse toxice legate de creditele garantate cu ipoteci supraevaluate, iar când piața imobiliară a căzut pierderile sectorului bancar s-au multiplicat exponențial. Lehman a fost doar vârful aisbergului, au existat fuziuni prin absorbție (Bank of America-Merrill Lynch), preluări de către stat (AIG, Geral Motors) și închiderea a peste 1.000 de bănci de dimensiuni mici în Statele Unite. Corecțiile s-au amplificat atât de mult pe piețe (indicele S&P 500 a atins chiar 666 puncte în 2009! în prezent este la 1.940 de puncte...) pentru că domnea frica de contraparte, nimeni nu știa dacă partenerul său de tranzacții nu este insolvent. Scăderea graduală a dobânzilor a fost semnul că Băncile Centrale nu vor repeta greșeala Marelui Crah din 1929-1932, atunci când lichiditatea a fost absorbită. Cu banii oferiți aproape gratis marile bănci și-au dres bilanțurile, companiile au putut să se împrumute ieftin pentru retehnologizare iar profiturile mai mari obținute în acest mod au putut fi direcționate spre investiții și crearea de locuri de muncă (șomajul a revenit la valori de dinaintea crizei deși numărul de locuri de muncă n-a recuperat integral pierderile...). Poate reprezenta China sau majorarea dobânzilor din SUA (Grexitul nu mai este un subiect de actualitate) un declic similar episodului Lehman din 2008? Greu de crezut și asta pentru că falimentul Lehman a venit pe neașteptate și a îngrozit prin consecințe (teama de contraparte) pe când în acest moment despre încetinirea economiei chineze se vorbește de ceva vreme la fel ca despre majorarea graduală a dobânzilor în SUA iar lichiditatea se oferă repede. Asta nu înseamnă că nu vor există corecții, dar până la vânzări dezordonate și în panică e cale lungă.

 Cum stă România?

In 2008 România a fost prinsă cu deficite mari (deficitul bugetar amenința să sară de 7%), după o perioadă în care economia duduia iar statul majorase veniturile mai multor categorii sociale. Băncile se aflau de asemenea în dificultate, cu linii de finanțare de la băncile-mamă tăiate și un mănunchi de viitoare credite neperformante sub preș. Imprumutul de la FMI a avut drept scop finanțarea deficitului bugetar dar și finanțarea indirectă a băncilor, acestea primind o reducere a rezervelor minime obligatorii păstrate la BNR cu promisiunea ca nu își vor reduce expunerea pe România trimițând banii acasă (o vor face însă începând din 2011-2012). Acum BNR are rezerve generoase ca urmare a rostogolirii împrumutului de la FMI-aparent acesta a fost rambursat, practic statul a făcut noi împrumuturi din piețele de capital care să umple ieșirile de fonduri din rezervele BNR-costurile de finanțare au scăzut semnificativ (Robor la 3 luni e 1,5%), băncile si-au acoperit o  parte din pierderi fie externalizand neperformentele fie aducând bani proaspeți in majorări de capital iar deficitul bugetar pare rezonabil ( jur de 2%) deși  prevederile noului cod fiscal pot aduce ceva dezechilibre dacă climatul extern se deteriorează. Pe scurt, putem reveni in recesiune odată cu marile economii europene  într-un scenariu defavorabil dar e greu de imaginat ca vom reedita convulsiile din 2009-2010, cu devalorizări de amploare ale monedei naționale și tăieri de venituri și prestații sociale deoarece elementul- surpriză lipsește de această dată  iar echipamentul de start al economie arată mai bine ca in 2008.

*articol publicat in ziarul Puterea

A renuntat BNR la obiectivul euro in 2019?

In ultimele declarații ale viceguvernatorului Bogdan Olteanu, adoptarea euro în 2019 apare ca o țintă nefezabilă, principalul argument fiind lipsa de competitivitate a economiei autohtone și inexistența unui plan de acțiune pentru adoptarea monedei unice. Opinia sa se bate însă cap în cap cu viziunea economistului-șef, Valentin Lazea, care în vară demonta argumentele adversarilor euro.

Cum Bogdan Olteanu a fost parașutat cu ani în urmă în BNR exclusiv pe baza sprijinului politic, fără să fi arătat mari competențe în materie de politici fiscal-monetare, ieșirea sa cu declarații tranșante care să nu aibă suportul majorității factorilor cu putere de decizie din Banca Centrală e mai greu de imaginat. Iată ce a ținut să sublinieze Olteanu la sfârșitul săptămânii trecute la conferința anuală a Asociației Analiștilor Financiar-Bancari din România (AAFBR): “BNR a calificat anul 2019 drept o ţintă foarte ambiţioasă și a lăudat aptitudinile de ancoră pentru politici publice. Însă 2019 a devenit tot mai mult o ţintă nefezabilă pe măsură ce nu a fost urmată de elaborarea unui plan de acțiune și punerea sa în practică. (...) Găsesc neserioasă abordarea intrării în zona euro a unei economii necompetitive, dincolo de evidența faptului că o asemenea evoluție nu ar fi acceptată de zona euro. Ea ar fi contrară interesului public. Urmărirea atingerii unui nivel de convergență reală, alături de păstrarea indicatorilor de convergență nominală rămân obiective de politici ale următorilor ani, obiective nespectaculoase, dar esențiale și care nu pot fi înlocuite prin altele mai rapide. Nu există substitut pentru creșterea de productivitate”.

Divergenţe la BNR

Opiniile de dată recentă ale viceguvernatorului Olteanu contrastează cu demonstrația făcută de economistul-șef Valentin Lazea, în contextul discuțiilor aprinse din luna iulie pe marginea potențialei ieșiri a Greciei din zona euro după aprobarea referendumului convocat de guvernul Tsipras (până la urmă a fost alarmă falsă). Lazea lua atunci la puricat, pe cursdeguvernare.ro, argumentele adversarilor adoptării euro - e vorba de renunțarea la devalorizarea externă prin cursul de schimb și apelarea doar la devalorizarea internă prin tăieri de salarii și pensii, posibilitatea ca România să furnizeze bani pentru salvarea unor economii mai bogate, renunțarea la suveranitate națională și independența monetară, lipsa de logică a aderării la o uniune monetară cât timp nu există transferuri fiscale în interiorul său etc. - încercând să le demonteze sau măcar să le minimalizeze. 

Iată, de pildă, cum răspundea Lazea celor care se temeau că odată cu aderarea la zona euro, statul va pierde capacitatea de a răspunde la o criză prin intermediul unei devalorizări externe (deprecierea monedei), fiind obligat să recurgă la devalorizare internă (scăderi de salarii și/sau pensii): “Această constrângere nu reprezintă o pierdere atât de mare precum se crede de obicei. Prin devalorizare internă pot fi ţintite doar anumite grupe de câştigători de venit, lăsând neafectate largi segmente ale populaţiei. În schimb, prin devalorizare externă pierd toate persoanele dintr-un stat, fără excepţie, întrucât scade valoarea activelor deţinute de fiecare cetăţean, indiferent dacă este tânăr, bătrân, salariat, şomer sau casnică”. În paranteză fie spus, contraargumentul Lazea suferă puțin la capitolul logică, deoarece prin devalorizare externă, deși pierd toate persoanele,  dimensiunea pierderilor diferă. Una este să-ți scadă casa din Primăverii cu 20% din valoarea în euro, alta garsoniera din Militari. Or, devalorizarea externă este echitabilă, pentru că se aplică tuturor procentual egal pe când devalorizarea internă este cât se poate de selectivă cu clientela și sensibilă la lobby. Vezi alocările pentru bugetele serviciilor în perioada de criză și maximă austeritate.

S-a schimbat ceva?

Ce a putut determina această fractură în interiorul BNR, o instituție obișnuită să vorbească de regulă pe o singură voce, mai ales că tema este importantă, iar implicațiile sale majore? Iar când vorbim de implicații nu ne referim doar la pierderea importanţei Băncii Centrale care devine o simplă instituție decorativă în materie de politică monetară, direcțiile de acțiune fiind dictate de BCE, ci la impactul adoptării euro asupra puterii de cumpărare a românilor, peste tot unde a fost introdusă moneda unică generând o avalanșă de rotunjiri de prețuri...

În primul rând, a avut loc o schimbare radicală de context pe plan extern. De la un refuz majoritar la referendumul din Grecia privind adoptarea măsurilor cerute de Comisia Europeană și spectrul ieșirii țării din zona euro cu implicațiile sale (bani blocați în bănci, scumpiri pe linie, șomaj etc., dar totuși cu perspective de redresare a economiei pe termen mai lung) s-a ajuns relativ repede la un guvern conformist în Grecia și un prim-minustru metamorfozat din contestatar al birocraților de la Bruxelles în proaspăt fan al austerității și privatizărilor, recent confirmat prin noi alegeri. Cu sperietoarea Grecia la ușă (vedeți ce-au pățit grecii dacă au ieșit din zona euro!) ar fi fost mult mai ușor de convins populația să accepte constrângerile adoptării euro, iar marii avocați ai integrării în euro-zone au dat atunci bice prin media. Iată însă că Grecia a rămas în euro, iar după numai câteva luni Uniunea se  confruntă cu cea mai mare migrație de la căderea Imperiului Roman. Ocazie cu care României i se cere să găzduiască migranți, deşi n-are prea mari resurse nici pentru cetățenii ei şi n-a avut nici o contribuție la declanșarea războaielor “pentru democrație şi înlăturarea dictaturii” din Irak, Libia sau Siria. Autoritățile s-au opus să-şi asume câteva mii de migranți  impuşi de la centru, dar cu spectrul tăierii unei felii din fondurile europene ca represalii, cum cer voci tot mai vehemente  din Germania, s-ar  putea să cedeze la final. Măcar să recupereze  din pierderi în zone mai puţin sensibile, cum ar fi aderarea la euro, nu? Ceea ce ar presupune sărbătorirea celor 100 de ani de la înființarea României nu prin renunțarea la leu, ci, eventual, printr-o calificare a naționalei de fotbal ori măcar vreun trofeu major al Simonei Halep. Şi încă ceva. Opinia economistului-șef Lazea n-a apărut pe blogul oficial al instituției (opiniibnr.ro), ci pe o platformă independentă, cursdeguvernare.ro, ceea ce denotă o  oarecare marginalizare a economistului-șef al BNR în respectiva chestiune.

*articol publicat in ziarul Puterea

De ce ne asaltează promoțiile în septembrie-octombrie?

In așteptarea sărbătorii anuale a reducerilor (Black Friday), cumpărătorii își limitează achizițiile de la jumătatea anului iar retailerii încearcă disperații să-i tenteze cu câte ceva.

Până la sfârșitul lunii noiembrie, când ne vom confrunta cu altă campanie masivă de lichidare de stocuri mascată în festival al reducerilor, pretextele pentru noi achiziții scad gradual. De ce să cumperi în septembrie telefonul/tableta/televizorul dorit când le poți avea de Black Friday la un preț mai bun? Cunoscând acest raționament, marii retaileri încearcă să-i momească cu tot soiul de campanii de reduceri care preced Black Friday. De exemplu, Altex a avut în week-end-ul trecut (18-20 septembrie) nu mai puțin de două campanii în paralel: discounturi de la Microsoft și un soi de “Black Sunday” iar eMag are “Revoluția Prețurilor” între 22-24 septembrie.

Filosofia acestor campanii este următoarea: dacă mulți clienți așteaptă să facă achiziții doar de Black Friday, destui ar putea fi dezamăgiți de dimensiunea stocurilor (marile  reduceri nu se fac pe volum altfel ar pierde destul comercianții, mai degrabă acestea sunt un soi de instrument de marketing așa că se epuizează repede, în câteva minute) sau de cea a reducerilor procentuale și să nu mai cumpere nuimic! Asfel încât sunt momiți cu ceva tăieri de prețuri, mai mari în special la produsele obosite și în curs de lichidare de stoc, poate-poate bagă mâna în buzunar luați de valul spoturilor publicitare. 

Iată un exemplu. Cea mai mare reducere la telefoane din campania eMag o poartă un Microsoft Lumia 635 (-42%). Este un telefon de 4,5 inch la care compania producătoare nu și-a potrivit bine pașii aducând o memorie de numai 512 MB pe un procesor quad-core Snapdragon 400. Prețul său de listă, care face posibilă această reducere era de 699 lei. Tot în cadrul acestei campanii regăsim însă și fratele mai mare, Lumia 640, care beneficiază de un ecran de 5 inch, o memorie de 1 G (pe acelasi tip de procesor) și o baterie de 2500 mah în loc de una de numai 1830 mAh ca în cazul Lumia 535. Plus că e dual sim în loc de single sim și are o cameră mai bună, de 8 Mp în loc de 5 Mp. Acesta e redus însă cu “numai” 20%, de la 749 la 599 lei. Observați trucul: pentru a putea fi redus cu 42%, telefonul mai slab ca performanțe (e o difeenta netă între cele două, și un “profan” poate observa asta!) are plasat prețul de listă în apropierea celui dintr-o clasă superioară. Cine vânează doar reducerile, procentul în sine, va fi însă tare încântat că poate cumpăra aproape la jumătate de preț!

De ce "vinde" bine culpabilizarea românilor?

De ce au atâta succes cărțile lui Lucian Boia? De ce ne place diagnosticul aspru, mai puțin măgulitor la adresa noastră, ca popor? In opinia mea, în primul rând pentru că suntem individualiști. Secole de-a rândul ne-am ascuns în munți, am exersat plecarea capului pentru a supraviețui tuturor năvălirilor și jafurilor. Dacă am fi încercat mereu, cum au făcut-o dacii odată, să ne opunem cu arma în mână luptând până la unul, am fi dispărut probabil ca popor. Așa, cu victorii de etapă urmate invariabil de plăți ale tributului tradițional, am putut supraviețui asimilându-i chiar pe alții.

Individualismul cultivat în dauna solidarității și conjugării eforturilor pentru un scop comun a asigurat supraviețuirea, chiar dacă una mai puțin glorioasă. Individualistul de azi vrea să se distanțeze de profilul majorității și nu se va recunoaște în criticile aduse acesteia, ba le va sublinia bucuros în opinia sa fiind vorba doar despre “ceilalți”. Cei mai mulți dintre conaționalii ce citesc bucuroși opinii critice despre români, le percep în principal ca diagnostic rece aplicat celorlalți și nu se simt jigniți ci doar scoși implicit în evidența prin contrast.

In al doilea rând, pentru că am fost sufocați ani buni cu propaganda agresivă despre măreția noastră ca popor, despre faptele de vitejie ale stramoșilor. Toată această orchestrare patriotică a trecutului contrasta atât de evident cu prezentul deprimant încât generația decrețeilor a ajuns să respingă odată cu propaganda și pretextele sale. Patriotismul pompat cu obstinație și fără inteligență până la refuz, pe fondul unei mentalități colective din care practica solidarității lipsea (cu atât mai explicabil într-un regim diactatorial), a dus la lipsa de interes și chiar respect pentru istoria și posibilele valori și personaje marcante ale nației.

Iată de ce cred că se citesc cu voluptate în țară lucrurile mai puțin măgulitoare despre noi ca popor dar puțini dintre amatorii de așa ceva ar accepta cu același entuziasm criticile aduse propriei persoane.

Marketing pentru tubul de hârtie igienică

Cât de obositor poate fi să duci la coșul de gunoiul tubul rămas după consumarea unui sul de hârtie igienică?

O marcă bine cunoscută de hârtie igienică de calitate se promovează la TV cu o găselniță de marketing: nu mai trebuie să duci tubul consumat la coș, e suficient să-l arunci în WC și acesta se dizolvă! Iar pentru acest beneficiu plătești de peste două ori valoarea unui sul de hârtie de la concurență, mă rog, de la majoritatea firmelor concurente. E justificat?

Fiecare răspunde cum vrea și cum îl ține buzunarul iar pretextul pentru acest articol este versatilitatea noilor cârlige de marketing. Pentru a te determina să plătești mai mult, îți oferimi facilități în plus. Câtă nevoie ai însă de acestea?

Păi, câtă nevoie ai de ecran 4K pe mobil? Nu e cam meschin micul ecran al telefonului, chiar și de 5 inch fiind acesta? Nu e obositor să te uiți la filme pe mobil, indiferent de rezoluția ecranului? Experiența de vizionare e oricum șchioapă pe un ecran așa mic...

Câtă nevoie ai de internet 4G? Providerii au profitat pentru a scumpi abonamentele cu internet mai “iute” dar, totuși, chiar contează să deschizi pagini cu fracțiuni de secundă mai repede? Ce, suntem toți jucători la bursă și vânăm oportunități contra-cronometru, e în fiecare zi Black Friday cu promoții epuizabile în câteva secunde de la deschiderea magazinelor virtuale?

Până la urmă, succesul acestor campanii de marketing pentru servicii adiționale e dat de apetitul bine stimulat al consumatorilor pentru ultimele noutăți. Emisiuni TV, site-uri de profil le scot în evidență și le ridică în slăvi. Cel mai înțelept mod de a te raporta la acestea este să amâni achiziția și să-ți imaginezi care ar fi experiența de utilizare și starea de bine general după câteva săptămâni de la deschiderea portofelului. Parcă nu mai e la fel de “cool”, nu?

Puseul de generozitate bancară vine din teama de pierderi mai mari

BCR și Bancpost au oferit recent clienților posibilitatea de a plăti rate mai mici la creditele vechi contractate. Sub explicația venirii în întâmpinarea dorințelor acestora se ascunde însă preocuparea pentru tranșarea litigiilor din justiție și efectele introduse de noua lege a falimentului personal. Mai multe bănci și-au amintit brusc că o parte a clienților n-o duce chiar bine cu ratele mari, fixate pe timp de bulă a creditului la marje generoase de profit pentru băncile creditoare, când veniturile debitorilor nu fuseseră ciuntite de criză. Totuși, până în acest an, încercările debitorilor de a obține condiții mai bune se izbiseră de zidul “avem un contract semnat”, băncile insistând că au ponderi mari ale “neperformantelor” și nu își permit să reducă din costurile creditelor bunilor platnici. Acum, brusc, pot asta deși scăderea din ultima vreme a dobânzilor de referință (Euribor și, în special, Robor) a generat reducerea naturală a valorii dobânzilor plătite de către debitori. Ce a generat schimbarea de optică bancară?

Soluțiile avantajoase pentru clienți obținute în justiție. Mai mulți debitori și  asociații de clienți cu credite au obținut prin justiție reduceri de costuri, asta însemnând returnarea retroactivă din partea băncilor a comisoanelor încasate abuziv sau chiar conversii ale soldurilor împrumuturilor în lei, la valori apropiate de cotațiile valutare din momentul acordării creditelor. Cum multe procese sunt încă în faze preliminarii iar multe sentințe vor fi pronunțate în perioada următoare, în condițiile în care eventuale decizii favorabile clienților ar putea genera acțiuni asemănătoare în justiție din partea altor debitori sau cel puțin revendicări pentru uniformizarea condițiilor de creditare la toate contractele-tip, băncile încearcă să vină în întâmpinarea acestor acțiuni cu condiții mai bune de rambursare. 

Prevederile legii falimentului personal. Efectele legii vor începe să se facă simțite de anul viitor, după o perioadă-tampon de 6 luni, iar una dintre cele mai importante noutăți ale actului normativ este că se diminuează datoriile reziduale după lichidarea activelor datornicului. Până acum, dacă achiziționai un imobil cu credit ipotecar sau de nevoi personale garantat cu ipotecă, în cazul de neplată a ratelor banca îți vindea casa și rămâneai dator cu diferența dintre valoarea soldului împrumutului și prețul obținut prin vânzarea pe piață a proprietății. Prin noua lege a falimentului personal, datornicul este eliberat de majoritatea datoriilor reziduale rămase neacoperite după perioada de supraveghere ce urmează lichidării activelor. Concret, datornicul va fi eliberat de datorie în cazul în care după trei ani de la data închiderii procedurii a acoperit cel puțin 50% din valoarea totală a creanțelor reziduale, sau după 5 ani 40%, etc. Ei bine, asta este o prevedere tentantă pentru cine a luat cu credit scump (marjă mare a băncii aplicată peste Robor sau Euribor) o casă pe vârful bulei imobiliare, iar acum valoarea proprietății sale s-a înjumătățit. Nu mai plătește ratele, lasă banca să-i vândă casa și achită apoi doar jumătate din diferența dintre soldul creditului și valoarea de piață a proprietății, în loc să se  chinuie inca 20 de ani cu plata ratelor. Poate și din acest motiv, ofertele BCR și Bancpost sunt destinate doar celor cu credite cu ipotecă. 

Facilitățile la plata ratelor

BCR oferă clienților cu credite garantate cu ipotecă o reducere a dobânzilor la creditele în lei și euro. Astfel, după o perioadă de 5 ani cu dobândă fixă de 4,95% la creditele ipotecare și 5,95% la creditele de consum garantate cu ipotecă, aceștia vor achita apoi o dobândă variabilă compusă din indicele Euribor/Robor la 3 luni plus 3% marja băncii în cazul creditelor ipotecare și 4% pentru cele de consum cu ipotecă. Având în vedere că majoritatea dobânzilor erau în prezent de peste 8% pe an, reducerea la plata ratelor va fi de aproximativ 25-30% pentru cei mai mulți debitori. Oferta BCR poate fi accesată și de clienții altor bănci cu credite garantate cu ipotecă. Bancpost propune la rândul sau clienților cu împrumuturi garantate cu ipotecă conversia din franci în lei, la cursul din ziua conversiei, iar la soldul rezultat aplică o dobândă de numai 1,5%, fixă timp de trei ani. Banca a fost printre fruntașele acordării de împrumuturi în franci elvețieni în 2008, din acel moment cursul CHF-leu practic dublându-se. Reprezentanții Bancpost susțin că rata lunară va scădea, în medie, cu 30% în perioada de trei ani de dobândă fixă. „După această perioadă se va aplica o dobândă individualizată variabilă, compusă din marja fixă și indicele ROBOR la 3 luni”. Comunicatul Bancpost nu menționează nivelul marjei de dobândă care se va aplica peste indicele ROBOR la trei luni după expirarea perioadei de dobândă fiaxa dar în cadru discuțiilor dintre repezentanii băncii și cei ai clienților s-a avansat, potrivit Conso.ro,  o marjă cuprinsă între 3% și 4,6% în funcție de tipul creditului și de situația specifică a fiecărui debitor în parte. O conversie din CHF în lei sau euro propusese și Banca Transilvania pentru clienții preluați de la Volksbank. Oferta, care a expirat în iulie, presupunea returnarea retroactivă a comisionului de risc încasat de bancă, conversia rezultată presupunând o diminuare  a soldului împrumutului  cu 22%.  Peste 14.000 din cei 18.000 de debitori  franci ar fi acceptat oferta,  potrivit unui comunicat  Băncii Transilvania din 23 iulie. 

*articol publicat initial in ziarul Puterea

Pași spre justiția de tip sovietic

DNA devine tot mai mult un instrument politic iar flotarea logică în cazul prejudiciului generat de relația Ponta-Șova arată până unde pot merge procurorii teleghidați.

DNA încearcă să demonstreze că Șova și-a diminuat impozitele către stat perfectând contracte fictive cu Ponta, valoarea prejudiciului fiind de 51.000 lei. Pentru ca Ponta să fie complice la evaziune fiscală, DNA trebuie să facă un adevărat tur de forță. În primul rând, să demonstreze că e vorba de un contract fictiv, lucru cam greu de etichetat în relațiile dintre doi avocați. Se puteau întâlni în particular, să discute între patru ochi, iar facturile să fie emise mai târziu, nu era necesară trecerea unei cartele magnetice prin aparate de monitorizare, nu e ca la pusul gresiei unde manopera trebuie să fie vizibilă. Dar pentru a demonstra că Ponta e complice la evaziune Ponta trebuia să lucreze fisctiv, altfel unde mai era evaziunea dacă s-ar fi oferit consultanță “pe bune”? 

Apoi DNA trebuia să arate că banii oferiți lui Ponta i-au diminuat impozitele lui Șova iar în acest fel bugetul de stat a fost prejudiciat. Dar asta s-ar fi întâmplat într-un singur scenariu, cel în care Ponta era plătit la negru. În caz contrar, sumele care nu mai erau taxate cu impozitul pe profit în cazul cabinetului lui Șova, ar fi fost impozitate după ce intrau în contabilitatea cabinetului lui Ponta.

Or, suma de 51.000 lei e destul de mare pentru a ne gândi că DNA-ul a calculat doar valoarea optimizării fiscale rezultate, presupunând că Sova ar fi beneficiat de regimul mai avantajos de impozitare în cazul cabinetului Ponta (Ponta avea adică cheltuieli mai mari iar impozitul său pe profit era mai mic). DNA-ul, cel mai probabil, a ignorat pur și simplu principiul vaselor comunicante, făcându-se că uită că o sumă ce scapă de impozitul pe profit în cazul cabinetului Șova nu va putea să-l ocolească intrând în veniturile cabinetului Ponta. Să fie atât de naivi sau s-a încercat doar construirea unui caz mediatic care să ducă la un moment dat la demisia premierului și apariția guvenului PNL-UNPR pe scena politică? Am însă de făcut două observații suplimentare.

 1.După mai mulți ani de stat în politica românească, aproape de nivelul decizional, oricui i se pot găsi pretexte pentru o vizită la DNA.  Ce naiba, doar nu vorbim de îngeri, românii sunt așii “adaptării”. Nu trebuie decât alese persoanele incomode , binomul DNA-SRI se execută și, cu ceva sprijin din partea judecătorilor care răspund la comenzi, ”justitia” le elimină. 

 2.DNA-ul a taxat prompt presupusa tentativă de evaziune fiscală a cuplului Ponta-Sova. Le atrag atenți zeloșilor procurori că optimizările fiscale și strategiile generoase de transfer între subsidiare și firmele-mamă din Occident se practică pe scară largă în România, fiind principala cauză care face ca statul să încaseze sume ridicole din impozitul pe profit. De multinaționalele fără profit în România când vă ocupați, băieți? Singurul caz în care știu că a început urmărirea penală pe motive similare este Lukoil, întâmplător o afacere ce ține de inamicii noștri geopolitici...

*articol publicat initial pe site-ul Critic Atac

Jurnalismul ca ciupeală

Cât de imuni sunt jurnaliștii la tentativele de cumpărare a bunăvoinței derulate prin departamentele de PR, relații cu mass-media, grupurile de lobby din diferite zone? Având în vedere starea în care se află presa în acest moment, subiectul pare deja derizoriu. Când patronul nu te mai plătește, să faci rost de ceva pișcoturi cu prețul semnăturii pe un advertorial în toată regula nu mai pare cine știe ce compromis, bănuiesc. Vreau să pomenesc însă despre modul în care se cumpăra bunăvoința presei înainte de criză și imediat după, perioada 2007-2012, interval pe care l-am prins din plin în interiorul breslei și pot vorbi în cunostiinta de cauză.

Crăciunul și Paștele 2006-2007 au fost sărbători vesele pentru jurnaliștii de economic arondați zonelor financiar-bancare. Și nu numai sărbătorile religioase. Pretexte pentru cadouri frumos ambalate din partea băncilor se găseau mereu, deplasările la seminarii de 1-3 zile, cu spikeri din industrie și nu numai și ceva cadouri la plecare curgeau gârlă. Să ne mirăm că nimeni nu ataca bancherii, politicile iresponsabile de creditare, normele prea laxe impuse de BNR? Atacurile au lipsit și înainte de 2007-economia părea raiul pe pământ atunci dar și imediat după, probabil din inerție, deși neperformantele începeau să apară, statul s-a supraindatorat pentru salvarea băncilor, etc. 

Era la mare căutare să ai de acoperit zona de bănci la un mare cotidian sau agenție de presă la începutul crizei și cum băncile erau generoase în reclame și mici (dar numeroase) cadouri destinate jurnaliștilor “de specialitate”, prea puțini ar fi suflat o vorbuliță împotriva lor. E drept, puțini știau de fapt cu ce se mănâncă domeniul în profunzime, cum se generează creditele “din nimic”, ce comisioane aberante sunt impuse debitorilor. O ignoranță rezultată din pregătirea deficitară a jurnaliștilor responsabilil cu domeniul în cauză, rareori spre deloc găseai un fost om din bănci trecut în barca strâmtă a comentatorilor, nu de puține ori jurnalistul fiind lipsit și de studii economice. Cu ce atenții erai răsplătit în conferințe? Mici sau medii gadgeturi, agende, pachete cu diferite dulciuri sau băuturi iar de sărbători cadouri mai consistente și tradiționalele pachete cu cozonaci, vin, ciocolată. Invitații la restaurante, plătite de companii, unde socializai cu stafful acestora. Asta plus deplasările în țară sau straintate sub diferite pretexte de PR: conferințe, seminarii, vizite de documentare. Iar dacă de pachețele cu de-ale gurii sau cu jucării la modă te mai lipseai, cine risca să fie scos de pe lista de deplasări în strainatate afișând o atitudine critică față de bancheri? Ca jurnalist am prins deplasări cu diferite bănci-țin minte că am văzut Praga, Viena (când cu preluarea BCR), Roma, Frankfurt (deplasare cu BNR-ul), etc. După 2009 tonul și stilul meu s-au schimbat însă treptat și am început să fiu scos de pe listele scurte pentru depasari mai exotice, să fiu ocolit când se făceau “echipele” pentru anumite conferințe mai selecte și seminarii de friptură. Nici jurnaliștii nu aveau deci motive să fie critici cu băncile, dar nici patronatul din presă nu avea de ce să ucidă găina cu ouă de aur, reclamele de atras creditaci fiind marea sursă de venit pentru ziare în acea vreme. A venit însă criza, reclamele s-au împuținat așa cum s-au împuținat și creditele până la dispariție, oamenii au mai deschis ochii (prea târziu însă, băncile le deschiseseră bine pungile înainte) și odată cu ei și presa a început să mai schimbe tonul, mă rog, ce mai rămăsese din presă.

Cea mai interesantă deplasare am făcut-o la Frankfurt, prin 2012, la invitația Comisiei Europene, într-o echipă de vreo 20 de jurnaliști români pe economic. Pretextul a fost cunoașterea instituțiilor financiare europene din interior, discuții neoficiale cu experți, birocrați, analiști-deci mană cerească, nu trebuia să dai niciun articol, vacanță curată de 5 zile pe banii contribuabiilor europeni. Casă, masă și bani de buzunar (parcă 300 de euro), cum să nu-i iubești pe birocrații europeni? Mă rog, în cazul meu, nu cred că s-a simțit vreo atitudine plină de sensibilitate (cine mă citește poate să confirme sau nu) după excapada de la BCE, dar e posibil ca o parte a colegilor mai tineri să fi încercat ceva rețineri la viitoare articole cu accente mai critice. Din cate am aflat atunci, programul de plimbat ziaristi romani pe la Bruxelles/Frankfurt pentru documentare/socializare cu cheltuieli acoperite si bani de buzunar era periodic (o data sau de doua ori pe an se relua cu alti jurnalisti). De altfel, critică cineva constant instituțiile europene în media din România? O critică sistemică, pe fond, nu pretexte pentru afișarea libertății de exprimare? Sau BNR-ul, o altă instituție sacră pentru media românească...Majoritatea jurnaliștilor care acoperă BNR se simt recunoscători că sunt lăsați să respire în apropierea monstrilor sacri din Doamnei (cei fără experiență) sau speră să apuce la un moment dat un post căldicel la departamentul de comunicare, unde deja s-au instalat câțiva dintre colegii lor cu vechime mai mare, așa că pășesc în vârful picioarelor când intră în clădire. 

*articol publicat initial pe site-ul Active News

Jocul de-a demisia are și părți bune

Vorbim despre demisia din postura de client/consumator, ceea în care ai deja asigurate alternative de rezervă iar furnizorul e pregătit să supraliciteze pentru a te păstra.
Să-ți dai demisia ca angajat, mizând doar pe faptul că patronul te va momi cu noi avantaje (creștere sa salariu, bonusuri, un nou statut) pentru a rămâne poate fi riscant. De-a demisia te joci doar când ai oferte concrete de la concurență sau dezavantajele sunt mai mari rămânând decât avantajele ce rezultă din plecarea din companie. 
Există însă situații în care demisia nu presupune niciun risc deși n-ai încă oferte concrete de la alte companiii și mă refer aici la demisia din postura de client/abonat. Furnizorii de telefonie, cablu, internet, mereu în goană după clienți noi, sunt pregătiți să supraliciteze confruntați cu perspectiva de a pierde clienți în dauna concurenței. 
Cum recunoști zonele în care este avantajos să te joci de-a demisia? Urmărește noile oferte, adresate abonaților recenți iar dacă sesizezi că acestea sunt mai bune decât cele din perioada în care te-ai abonat tu însuți, atunci poți risca liniștit să ți se accepte plecarea fără bonusul de client fidel. Cu atât mai mult cu cât sesizezi la concurență ceva avantaje comparative, prețuri mai mici, etc. 
Singurul disconfort aici este că nu poți amenința cu dezabonarea decât în preajma expirării perioadei minime contractuale sau după acest moment. Dacă te afli însă în această situație, nu uita că a juca puțin teatru la serviciul de relații cu clienții, pretextând că vrei să renunți la calitatea de abonat deoarece ești nemulțumit de prețuri vis-a-vis de concurență sau că tocmai ai primit o ofertă de nerefuzat din partea acestora, poate fi profitabil. După care nu-ți rămâne decât să aștepți-cel mai probabil vei fi sunat chiar în preziua încetării raporturilor contractuale iar un angajat de la vânzări îți va face o nouă ofertă de "fidelizare”. 
Nu riști nimic dacă ți se acceptă demisia fără vreo contraofertă deși in realitate chiar n-ai vrea să renunți la serviciul în cauză, acesta fiind preferabil celor ale companiilor concurente; spre deosebire de angajatori, companiile de utilități nu vor refuza niciodată un bun platnic care dorește să redevină client, doar pentru că a cochetat cu ideea de a migra la alt furnizor.

Criza creditelor în franci: modelul polonez

Băncile poloneze ar putea fi obligate, în contextul apropiatei campanii electorale, să convertească împrumuturile în franci elvețieni acordate în principal între 2007-2008 la cursul din momentul acordării, suportând grosul pierderilor. Situația e rezumată foarte bine în ziarul Bursa din 7 august, sub semnătura lui Călin Rechea.  “Acţiunile băncilor poloneze au avut  joi 6 august scăderi semnificative la WSE (Warsaw Stock Exchange) după ce Seimul, camera inferioară a Parlamentului, a aprobat legea conversiei creditelor acordate în franci elveţieni.  Reacţia negativă a investitorilor a fost determinată de aprobarea unei variante a proiectului de lege care prevede că 90% din costul conversiei va fi suportat de bănci, în timp ce aşteptările de pe piaţă indicau împărţirea egală a costurilor între creditori şi debitori.Conform legii, creditele acordate în franci elveţieni vor fi convertite în zloţi la cursul din ziua conversiei, fiind stabilite şi o serie de criterii de eligibilitate. Warsaw Business Journal scrie că pot beneficia de prevederile legii proprietarii apartamentelor cu o suprafaţă de până la 100 de metri pătraţi şi ai caselor de până la 150 de metri pătraţi care sunt utilizate ca reşedinţă primară. Aceste restricţii nu se aplică familiilor care au cel puţin trei copii. Pentru a fi aplicată, legea trebuie aprobată şi în Senat şi apoi semnată de preşedinte. În condiţiile intrării în vigoare a legii, costurile pentru sistemul bancar vor depăşi semnificativ estimarea iniţială, de 9 miliarde de zloţi (2,34 miliarde de dolari), după cum scrie Bloomberg”. De ce este posibilă o astfel de conversie în Polonia? Un prim argument , conjunctural, este că alegerile de la sfârșitul accestui an fac posibilă adoptarea unor legi sensibile pentru electorat. În al doilea rând, o astfel de conversie este votată în special în cazul băncilor din rațiuni ce țin de specificul activității de creditare. Dacă oricine ar împrumuta o parte din economiile sale, indiferent de valută, ar fi tare nemulțumit să afle că acestea îi vor fi returnate la un curs diferit de cel al zilei (mai exact, unul sensibil mai mic), pierderea rezultată urmând s-o suporte integral. Lucrurile stau însă diferit în cazul băncilor și nu neapărat pentru că acestea ar fi avut capacitatea să sesiseze riscurile mai bine decât debitorii, să vadă că nu e înțelept să creditezi în monede susceptibile să se aprecieze când ești pe vârful unui ciclu economic. Cu bancile problema se poate pune diferit deoarece acestea nu dispun integral de resursele impumute clienților în momentul acordării împrumutului. Pur și simplu, specificul activității de creditare face ca băncile să dispună doar de o fracțiune din principal, o fracțiune egală cu procentul rezervelor minime obligatorii (RMO) impus de banca centrală din respectiva țară. Cu alte cuvinte, la un credit de 100 de unități monetare (lei, euro, zloți, etc), o bancă va trebui să dispună de numai 40 unități dacă RMO-urile sunt 40%, 10 unități la RMO-uri de 10%, etc. Restul e ..creație monetară din nimic. Am descris pe lag acest fenomen aici. Or, în cazul în care nu ai toată suma acordată drept credit debitorilor, dar percepi dobânzi și comisioane ca și cum ai fi avut-o la dispoziție, lucrurile se pot pune oarecum diferit decât în cazul unei persoane fizice sau juridice nebancare ce își împrumută economiile pentru a obține un oarecare randament. 

Macro Isarescu, micro suveranitate. Cum sa guvernezi cu justitia si macroprudentialitatea

Noua structura prezidata de Mugur Isarescu, cu 5 dintre cei 9 membri apartinand BNR (Guvernul si ASF au cate 2), poate cenzura initiativele incomode ale Guvernului, precum mult disputatul cod fiscal. Daca noul comitet de supraveghere macroprudentiala ar fi fost deja in paine, BNR n-ar fi trebuit sa-si mai puna la treaba analistii (cu sau fara state de plata in parohia institutiei) pentru a demostra de ce nu e bine sa-l adoptam desi nu suflase un cuvintel cand Parlamentul il trecuse cu o majoritate zdrobitoare. Nici de conferinte de justitificare a pozitiei “anticiclice” organizate cica de Consiliul Fiscal dar gazduite si cu spikerii furnizati de BNR n-ar fi fost nevoie. Pana la urma, intentia de a da puteri sporite (si nicio responsabilitate) acestui comitet reprezinta o incercare transparenta de subminare a suveranitatii nationale, un sport de care CE e tot mai pasionata dupa ultimele emotii din Grecia. Din fericire in Grecia s-a gasit un om de sistem deghizat profesionist in anarhist sadea inainte de alegeri (Tsipras), asa cum si in Romania sistemul ar putea sa furnizeze o alternativa la actuala clasa politica cand aceasta va cadea si mai mult in dizgratia electoratului, un personaj “providential” cu trecut onorabil si discurs temporar nationalist si anticorporatist, doar pentru a asigura o tranzitie lenta (Calin Georgescu?).

Aparitia lui Mugur Isarescu in fruntea acestui comitet atotputernic se bazeaza, inca o data, pe imaginea Guvernatorului, credibilitatea sa fiind salvata de limbajul pasaresco-financiar greu de asimilat de public si obstinatiei cu care s-a ferit sa se implice in dispute politice pana acum. Altfel, tocmai macrostabilitatea e punctul slab al mandatelor sale. De cand e Isarescu Guvwernator, leul a pierdut “doar” 99,99% din valoare, de a fost necesara o denominare sa ascunda sub pres efectul cumulat al inflatiei. Anti-ciclicitatea de care face parada acum Isarescu a fost o prezenta rara in politicile BNR. Vezi relaxarea normelor de creditare pe varful bulei imobiliare (2007-2008), tacerea suspecta cand Guvernul a fortat taieri de venituri in plina recesiune (2010), scaderea dobanzii de politica monetara in paralel cu cresterea economica in ultimii ani.

Orice tentatie de independenta economica din partea Executivului ori Legislativului se poate loviv acum de veto-ul comitetului de macroostabilitate iar vinovatilor li se pot gasi cu usurinta pete in dosar de care sa se ocupe justitia (Varoufakis, ministrul grec de finante, e acuzat acum de inalta tradare). Dupa externalizarea deciziei economice (cam asa interpretez eu aparitia acestui comitet  de supraveghere macroprudentiala ), pasul firesc ar fi o suprastructura care sa filtreze mai atent si deciziile justitiei, pentru ca mai exista inca brese (vezi achitarea in cazul Rarinca). Ma gandesc de pilda la un comitet de supraveghere socioprudentiala care sa vegheze la eliminarea derapajelor din actul de justitie, deciziile politice, actele administrative, etc. Sigur, ne va ramane sa refulam prin cultura si sport, ca pe vremuri.

*articol publicat initial pe site-ul Critic Atac