Inapoi la agricultura

In jurul anului 1790, ponderea agriculturii si a sectorului extractiv in economia SUA era de peste 90%, sectorul manufacturier, comertul si industria adunau doar 2 procente in timp ce serviciile totalizau cam 5% (in principal era vorba de educatie). 100 de ani mai tarziu agricultura si extractia de minereuri aduceau 50%, sectorul manufacturier, comercial si industrial totalizau 36% iar serviciile 14%. In prezent serviciile ocupa 75% iar agricultura numai 2%, comertul, industria si mica manufactura aducand 23%.

Cum a fost posibil acest exod considerabil din ultima suta de ani de de la sat la oras si din agricultura spre servicii? Stiti deja raspunsul, descoperirea petrolului. Transporturile ne-au usurat viata, pesticidele au oferit hrana ieftina milioanelor de oameni. Forta ocupata din agricultura s-a redus numeric, avansul tehnologic a taiat din forta de munca din industrie, concentrarea comertului in jurul unor structuri mamut a subtiat si aici forta de munca.

Si unde au migrat acesti lucratori? Bineinteles ca in servicii, singura rezolvare in aglomeratiile urbane. Avem deci hair-stilisti pentru catei, instructori de aerobic, consultanti nutritionisti, pshihologi si analisti politici dar dai cu tunul pana gasesti un fermier autentic in Vest (in Romania avem o specie care a suferit mutatii, taranul cu 2 hectare de pamant, cu pensie sau ajutor social de la stat) ori un muncitor manufacturier.

Ne aflam oare intr-un perpetum mobile care nu se va opri decat in Paradis? Ia mai ganditi-va. Resursele energetice nu sunt nelimitate, ba dorinta chinezilor si indienior de a copia modelul societatii de consum occidentale ne apropie tot mai mult de momentul in care petrolul si gazul vor fi epuizate. Cum vom ara si semana atunci terenurile agricole, de unde vom lua pesticidele pentru a obtine cerealele cu care se hranesc animalele din fermele industriale de producere a hranei pentru oraseni? Vom avea tractoare cu baterii solare si ingrasaminte din alge marine?

Ma indoiesc ca se vor inventa solutii care sa fie eficace la scara larga. Populatia planetei va trebui sa faca un pas inapoi, de la orase cu infrastructura si servicii nesustenabile, spre mici asezari independente din punct de vedere alimentar. Nu ne vom intoarce probabil la plug, dar vom uita in mod sigur de mercedes si penthouse.

Lucrurile par sa se miste lent doar pentru ca suntem in interiorul fenomenului, dar consider ca sunt mari sanse ca urmasii nostri directi sa aiba un mod de viata radical schimbat. Asa ca m-as gandi de pe acum sa incep sa construiesc un mod alternativ de viata in afara arhetipului urban cu care ne-am obisnuit. Un petec de pamant ar fi un bun inceput, chiar daca nu va mutati imediat acolo si nu incepeti sa-l lucrati. Plantati o livada, familiarizati-va cu locul si oamenii, incepeti prin a fi taran "navetist" si construiti treptat un mod de viata in afara aglomeratiei orasului.

Stiu, asta nu va da automat un pasaport spre fericire. Schimbarea unei paradigme a civilizatiei poate genera si haos, tulburari si barbarie. Mai ales daca se face relativ brusc si nu treptat. Dar ce altceva mai bun aveti de facut? Sa stati cu bratele incrucisate observand desfasurarea evenimentelor in speranta unei minuni?

In final, o analogie interesanta de pe blogul www.marketskeptics.com
Daca economia ar fi un individ, atunci sectorul sau productiv (agricultura, manufactura, mineritul) ar reprezenta veniturile sale. Daca sectorul serviciilor este mai mic decat cel productiv (cum este in China acum sau in SUA acum 100 de ani), atunci economia in cauza traieste sub posibilitati, facand economii nete. Daca sectorul serviciilor este mult mai dezvoltat decat cel productiv, atunci tara traieste pe picior mare, isi toaca economiile si face datorii.

Daca economia ar fi de asemenea o persoana, atunci PIB-ul sau ar reprezenta cheltuielile. Dupa cum stie toata lumea, cheltuind din economii si apeland la imprumuturi, cineva poate trai confortabil o anumita perioada. Asa cum a facut si SUA in ultimele decenii. Pentru a va lamuri insa asupra riscului de faliment a unei asemenea persoane nu trebuie decat sa-i comparati datoriile cu cheltuielile si cu veniturile.

In 1875 SUA aveau datorii totale de 156% din PIB (adica cheltuieli). In 1933, in momentul Marii Depresii, datoriile erau deja de 299% din PIB. A urmat o ajustare severa pana la 120% din PIB in anii ´50 dupa care au inceput din nou sa urce. 300% din PIB in 2003, 360% din PIB in 2008 si cu ultimele programe de stimulare din 2009, se sare bine de 400%.

Toate aceste datorii ar trebui comparate insa si cu sectorul sau productiv, cel care genereaza veniturile. Iar ca procent din PIB, acesta este de 4 ori mai restrans ca in 1933. Ceea ce denota ca ajustarile care urmeaza le pot deplasi in amploare pe cele din marea Criza a secolului trecut sustine blogerul nostru.

Oricum ar fi, va imaginati ceva mai grav decat o criza a datoriilor suprapusa peste una energetica si una demografica? Eu unul nu. Sa speram macar ca vom fi sanatosi.