Istoria fraudei bancare

Criza financiara a focalizat atentia opiniei publice asupra bancherilor. Acuzati de asumarea unor riscuri exagerate in acordarea imprumuturilor ipotecare, de inventarea unor produse “toxice” care au creat efectul de domino in sistem in momentul insumarii pierderilor dar si de incasarea unor bonusuri astronomice, bancherii au sfarsit prin a fi salvati de state apelandu-se la buzunarul public (in Romania, nu s-au alocat bani de la buget in acest scop dar a fost angajat un imprumut de la FMI pentru ca bancile sa-si poata retrage fara convulsii o parte din banii blocati in rezervele BNR). Cum existenta bancilor e considerata un rau necesar iar dependentii de credit il numesc “sangele economiei”, vom trece in revista coordonatele activitatii bancare din Antichitate pana in prezent, din momentul in care aurarii s-a trezit depozitarii numerarului in exces, pana la inventarea rezervelor fractionare si a creditului “din nimic”, pentru a intelege cum a fost insuflata aceasta convingere.

Grecia si Roma antica: depozite cu si fara dobanda

Potrivit lui Jesús Huerta de Soto (“Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice”),in Grecia antica templele acţionau ca nişte bănci, acordând bani cu împrumut indivizilor şi monarhilor si avand propria miliţie pentru a le apăra. Cele mai importante din punct de vedere financiar erau templele lui Apolo din Delfi, Artemis din Efes şi Hera din Samos. Printre primele surse documentare gasim Trapezitica, scrisă de Isocrates în jurul anului 393 î. H. Este vorba despre un discurs juridic, în care Isocrates apără interesele fiului unui favorit al lui Satyrus, rege al Bosforului. Fiul îl acuză pe Pasion, bancher atenian, de însuşire ilicită a unui depozit de bani pe care i-l încredinţase. Pasion era un fost sclav al altor bancheri (Antisthenes şi Archetratos), a căror încredere o câştigase, depăşindu-i chiar în prosperitate, fapt pentru care i se oferise cetăţenia ateniană. Discursul juridic al lui Isocrates descrie încercarea lui Pasion de a-şi însuşi depozitele încredinţate băncii sale, trăgând foloase de pe urma dificultăţilor deponenţilor săi, scop pentru care nu ezita să înşele, să falsifice şi să fure contracte. O idee asemanatoare reiese din discursul cu temă juridică scris de Demostene în favoarea lui Phormio.

Huerta de Soto care citeaza din Stephen C. Todd, arata ca în Atena băncile nu erau considerate în mod obişnuit ca fiind surse de credit. Clienţii făceau mai mult depozite din motive de siguranţă şi se aşteptau ca bancherii să ofere custodie şi păstrare, alături de avantajele suplimentare ale unor servicii de casierie uşor de realizat şi ale plăţilor către terţi. Asta nu a împiedicat însă un mare număr de bancheri să cedeze tentaţiei de a-şi însuşi în condiţii foarte rentabile depozitele, folosindu-le in scopuri proprii, inclusiv pentru a da credite cu dobanda, activitate frauduloasă care era relativ sigură cât timp indivizii îşi păstrau încrederea în bancheri. Tot in Grecia Antica apare primul privilegiu acordat de autoritati bancherilor: o perioada de 10 ani de amanare a restituitii depozitelor, decizie luata in Efes, dupa revolta impotriva lui Mitridate. La capitolul venituri si bonusuri, sursele istorice indica pentru bancherul Pasion un venit anul de 100 de minas, adică un talant şi două treimi, cateva milioane dolari la preturile aurului din prezent, relativ “modest” daca ne raportam la bonusurile platite de marile banci occidentale din zilele noastre.

Prima banca “de stat” apare in Egiptul ptolemeic, cand autoritatile si-au dat seama cât de rentabile sunt băncile private. Aceasta nu a avut un caracter monopolist insa, bancile private conduse in special de greci continuand sa existe. Banca ptolemeică a statului, băncile private, precum şi templele păstrau diferite tipuri de depozite. Bancherii acceptau atât depozite la vedere, cât şi depozite la termen purtătoare de dobânzi. Ultimele erau, teoretic, investite în operaţiuni de creditare de diverse tipuri – împrumuturi cu garanţii colaterale, ipoteci, amanetări.Băncile private păstrau custodia asupra depozitelor clienţilor, plasând, în acelaşi timp, proprii lor bani în banca de stat.

Observati aici distinctia intre depozite. Cele “la vedere” trebuiau pastrate la dispozitia clientului, fara a fi intrebuintate la altceva, pe cand cele la termen, purtatoare de dobanda, erau la dispozitia bancherului pentru a le plasa in alte afaceri. In prezent, nu mai exista aceasta separatie, clientii nu pot opta sa nu participe la activitatea de creditare generata de banca cu banii dati acesteia spre pastrare.

In Roma, argentarii (bancherii romani) nu puteau dispune de depozitele de bani primite, ci erau obligaţi să le păstreze cu maximum de diligenţă afirma Jesus Huerta de Soto. Acesta este motivul pentru care depozitele de bani nu erau purtătoare de dobândă, iar teoretic nu trebuiau să fie date cu împrumut. Ulterior au aparut depozitele la termen, care aduceau dobândă şi acordau băncii dreptul de folosinţă al fondurilor în modul pe care acestea îl considerau adecvat, pe perioada termenului convenit. Un exemplu de activitatea bancară frauduloasă îl oferă Callistus I (217-222 d. H.), papă şi sfânt care, pe când era sclav al creştinului Carpophorus, a activat ca bancher în nume propriu şi a acceptat depozite de la alţi creştini. El a dat însă faliment, fiind prins de stăpânul său pe când încerca să scape. A fost iertat, în cele din urmă, la rugămintea aceloraşi creştini pe care îi fraudase, potrivit lucrarii lui Hyppolitus gasite la Muntele Athos .

Dezintegrarea economică şi socială a Imperiului Roman a fost consecinţa politicilor inflaţioniste ale împăraţilor (vezi scaderea cantitatii de argint din monede), din care a rezultat diminuarea puterii de cumpărare a banilor, şi a fixării unor preţuri maxime la bunurile de primă necesitate, ce a determinat ruinarea financiară a comercianţilor şi dispariţia schimburilor comerciale între diferitele zone ale Imperiului subliniaza Huerta de Soto. Asta a dus practice la sfârşitul activităţii bancare. Majoritatea băncilor au dat faliment in secolele III-IV dupa Hristos.

Evul Mediu: Dumnezeu nu iubeste dobanda, Iehova o accepta

Dupa dezintegrarea Imperiului Roman, cavalerii templieri, ordin fondat in jurul anului 1100, reinvie activitatea bancara. Dupa cum ne spune Huerta de Soto, intrucât erau activi la nivel internaţional, având mai mult de nouă mii de centre şi două sedii, şi fiind un ordin religios şi militar, Templierii erau custozi siguri ai depozitelor, pretinzand o taxă în schimbul păstrării banilor. Templierii realizau şi transferuri de fonduri, cerând o sumă fixă pentru transport şi protecţie. Mai mult, acordau împrumuturi din propriile resurse şi nu încălcau principiul custodiei la depozitele la vedere.

Interdicţia cametei de către cele trei mari religii monoteiste (iudaism, islamism şi creştinism) a contribuit în mare măsură la complicarea practicilor financiare medievale. Marjorie Grice-Hutchinson citata de Huerta de Soto subliniaza că evreilor nu li se interzicea insa acordarea de împrumuturi către cei de altă religie; astfel se explică motivul pentru care, cel puţin pe parcursul primei jumătăţi a perioadei medievale, majoritatea bancherilor şi finanţiştilor din lumea creştină erau evrei. Totusi, interzicerea imprumuturilor cu dobanda putea fi ocolita, prin camuflarea lor in ..depozite la vedere. In prezent, doar lega islamica (Sharia) mai interzice imprumuturile cu dobanda, bancile fiind parteneri de afaceri ai debitorului in tarile musulmane, participand la profiturile si pierderile acestuia.

Particularitati interesante gasim in reglementarea activitatii bancherilor din Catalonia. În 1300-13001 Parlamentul din Barcelona a elaborat un set de norme privind drepturile şi responsabilităţile bancherilor şi a stipulat condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească giranţii. S-a hotărât astfel ca fiecare bancher care falimentează să fie dezonorat pe tot cuprinsul Barcelonei de un crainic public şi forţat să trăiască numai cu pâine şi apă până ce va restitui creditorilor săi suma totală din depozitele acestora. Bancherii erau constrânşi să obţină garanţii de la terţi pentru a-şi desfăşura activitatea iar celor care nu respectau această hotărâre să nu li se permitea să acopere cu o faţă de masă ghişeul la care lucrează, dand o indicatie clientilor de cine sa se fereasca. Orice bancher care încălca regula era acuzat de fraudă. Cu toate acestea, există dovezi că în pofida tuturor acestor reguli, bancherii privaţi au început curând să îşi înşele clienţii ne spune Huerta de Sotro, iar pe 14 august 1321 reglementările referitoare la falimentele bancare au fost modificate. S-a hotărât ca acei bancheri care nu îşi îndeplinesc angajamentele să fie declaraţi faliţi, iar dacă nu îşi achită datoriile în răstimp de un an, vor suporta dezonoarea publică, ce va fi anunţată pretutindeni în Catalonia de un crainic al oraşului. Imediat după aceasta, bancherul trebuia în faţa ghişeului său, iar proprietatea sa vândută în oraş pentru a fi onorati creditorii. Se pare insa ca un singur bancher a sfarsit in acest mod.

Bancile in prezent: credite “din nimic”

Am vazut ca in Antichitate, falimentul bancar aparea cand banii deponentilor erau folositi in scop personal de bancher, sau cand imprumuturile acodate nu puteau fi returnate din cauza unor dificultati economice. Oricum, banii la care apela bancherul pentru credite erau de regula cei oferiti in urma unor contracte de depozit la termen, clientii avand insa posibilitatea sa-si pastreze banii fara dobanda, “la vedere”, bancherul neavand teoretic dreptul sa se atinga de acestia. Prin forta imprejurarilor, creditul era limitat de sumele oferite pentru depozitele la termen dar si de natura banilor (monede din aur sau argint). Banul de hartie este o inventie moderna, cu rol de a usura manipularea sa, bancnotele beneficiind de acoperirea lor in aur. Din 1971 (ruperea acordul de la Bretton Woods), cand s-a renuntat la convertibilitatea dolarului in aur, banul nu mai reprezinta insa o valoare in sine pe nicaieri, ci doar un mijloc de plata. Implicit asta se reduce la posibilitatea aproape nelimitata de dilatare a creditului.

Ganditi-va ca in Roma antica, un bancher ar fi primit spre pastrare 100 de dinari de argint, dintre care 60 in depozite la termen si 40 in depozite la vedere. Acesta putea sa isi majoreze veniturile oferind cu dobanda cei 40 de dinari din depozitele la termen dar numai atat.
Sa reluam exercitiul in conditiile rezervelor fractionare din prezent. Fiecare bancher este obligat sa pastreze la Banca Centrala o fractiune din depozitele atrase, sa spunem 10%. Din cei 90% primiti spre pastrare, el poate da credite. Sa presupunem ca e vorba de 90 de dolari din 100. Prima oara bancherul acorda un credit de 90 de dolari si deschide simultan un cont curent “la vedere” pentru cel imprumutat in care varsa suma respectiva. Acum, exista atat un credit cat si un… depozit de 90 dolari. Bancherul pune de-o parte din depozitul “nou” de 90 dolari 10%, partea pentru rezervele obligatorii, adica 9 dolari, iar din cei 81 ramasi, poate acorda din nou un credit. Debitorului nr 2 i se deschide iar un cont curent pentru virarea sumei, deci un nou depozit a fost creat asa ca bancherul are iar spatiu de manevra pentru noi imprumuturi, chiar daca banii din conturile curente intermediare au fost intre timp retrasi. Si tot asa, nu vreau sa va plictisesc, dintr-un dolar depus in conturile sale drept economii, un bancher poate genera imprumuturi de 9 dolari, in conditiile unei rezerve minime obligatorii (RMO) de 10% (asta ca sa nu traiti cu impresia ca imprumuturile noastre vin exclusiv din economii ale cuiva; in realitate doar o mica parte vine din economii, restul fiind fara acoperire, bani iesiti din pixul bancheruluii). Si sunt destule state unde RMO-urile sunt sub 10% sau chiar 0%! In acest fel masa monetara se dilata continuu. Desi cand imprumuturile ajung la scadenta principalul se anuleaza contabil, banii noi apar in sistem din dobanzile platite intre timp de debitori.

Cand insa apar crize economice si ratele nu mai sunt platite la timp, bancherii sunt obligati sa depuna o suma egala cu valoarea creditului cu probleme. Asta s-a intamplat in 2007-2009, cu sutele de falimente de banci de mici dimensiuni in SUA, si acordarea de imprumuturi de trilioane de dolari pentru salvarea pestilor mari din sistem. In goana lor dupa profit (dobanzi si comisioane), bancherii extind irational masa creditului, acordand imprumuturi si celor care nu pot rambursa de fapt un credit, pana in punctul in care pierderile care incep sa se rostogoleasca se transforma in avalansa de falimente, nationalizari si mobilizari de bani publici.

De ce accepta invariabil oamenii politici sa salveze pielea bancherilor? Ganditi-va la imprumuturile care sunt oferite statelor cand bugetele publice se confrunta cu deficite, la afacerile personale ale politicenilor care trebuie finantate, la sponsorizarile din campanile electorale si veti avea un raspuns. Nu in ultimul rand, la stimularea artificiala a consumului prin credit, implicit la asigurarea locurilor de munca prin dilatarea cererii, efecte care scutesc politicienii-care oricum gandesc doar pe termen scurt-de multe batai de cap.

Politicienii au toate motivele deci sa iubeasca bancherii, “coloana vertebrala a economiei”. Dar oamenii de rand? Nu cu mult timp in urma, bancherul era privit ca Mos Craciun. Oferea instantaneu jucaria dorita, fie ca aceasta era plasma din vis, masina cu multi cai putere sau viluta in ansamblul residential proaspat construit pe camp. Putini isi dadeau seama ca numarul mare de imprumuturi acordate umfla automat si pretul produselor achizitionate prin credit, dezechilibrand raportul cerere-oferta. Cine mai astepta sa cumpere la preturi decente economisind o vreme, cand putea avea acces repede la un produs similar prin credit, fie si la un pret umflat? Acum, dupa mai bine de 2 ani de criza economica, o buna parte din bunurile respective intra in posesia finantatorilor (vezi parcurile auto pline ale firmelor de leasing sau executarile silite anuntate de banci). Asta si dupa majorari de dobanzi si comisioane servite tocmai clientilor buni platnici, pentru a compensa pierderile cauzate de cei cu intarzieri.